Gabriela Constantinescu

Mi-e foarte drag blogul ăsta. Scriu aici din 2009 și mă pot uita la ce schimbări s-au întâmplat cu mine de atunci încoace. Zilele trecute, când răsfoiam câteva articole mai vechi, am găsit asta: "[..] m-aș întoarce la simplitatea mediocră, apatică, lipsită de fantezie." Așadar, acum vreo 5-6 ani asociam simplitatea cu mediocritatea, apatia și lipsa de fantezie. Voiam cu tot dinadinsul să fiu specială. Eu nu spuneam că mă duc să dorm, spuneam că mă duc să mă încredințez visării. Citeam Vișniec, Marquez, Beckett, Ionesco și tot ce putea fi mai suprarealist. Făceam teatru, iar acolo alergam după gesturi construite, cât mai ieșite din comun, cât mai altfel. Nu-mi cumpăram haine decât dacă aveau un element special. Dacă mama-mi spunea să întind rufele, în vreme ce-o făceam, îmi spuneam că eu nu vreau să fac lucruri din astea obișnuite.   În relații eram și mai și. Dacă vreun băiat voia să se apropie de mine, trebuia să găsească tot felul de metode ingenioase. Nu putea să-...

Una dintre cele mai valoroase lecții pe care mi le-am luat de la cursul de teatru a fost faptul că, în contextul de acolo, lucrurile pe care le trăiești în interior capătă valoare de-abia în momentul în care le scoți în exterior și te lași văzut. În clipa în care spui cu adevărat ceva despre tine, despre cine ești, despre ce crezi, despre ce simți, cel care te privește înțelege și se emoționează.  "Vreau să fiu vulnerabilă", spun eu.  Am o minte foarte parșivă, însă. Ea știe și înțelege tot. Concret, ce fac de fapt e că rămân într-un alint pasiv "Știu, știu, știu că nu mă las văzută, dar ce să fac, sunt blocată."  Ce comod, nu? "Vreau să fiu vulnerabilă" e o minciună. Motivul e simplu. Nu sunt dispusă să fac nimic, cu adevărat. Când mi-am dat seama de asta, m-am luat la o discuție sinceră și m-am întrebat care sunt beneficiile care mă țin în punctul ăsta. Răspunsul a venit imediat: "Fără durere".  Zilele trecute citeam un a...

M-am gândit o vreme dacă să scriu. Oricum e totul împânzit de cuvinte, de păreri, îmi spuneam. De ce-ar mai fi nevoie și de-ale mele? Ei bine, greșit. Cred că tocmai atitudinea asta, precum a mea, se numără printre factorii care ne-au adus aici. Pasivitatea. Lipsa acțiunii.  Vineri seară, când s-a produs tragedia de la Colectiv, eram undeva în creierii munților cu un grup de europeni și echipa de organizare din care făceam parte. Culmea, întâmplător, ne aflam în jurul unui foc de tabără imens, iar eu discutam cu un olandez despre fragilitatea vieții, despre linia fină care desparte blândețea focului de forța lui de-a ne distruge.  A doua zi dimineață, când m-am trezit, prima veste pe care-am auzit-o a fost cea despre incendiu. Nu aveam semnal la telefon, internetul mai degrabă nu mergea, așa că nu am putut afla prea multe. Ieri, când am ajuns acasă, am observat că lucrurile nu mai erau așa cum le-am lăsat. Prietenele mele erau șocate și speriate, newsfeed-ul era plin ...

Ea: Cine ești? El: Așteaptă. O să-ți spun. Ea: De ce ai venit? El: Vreau să îți văd sufletul. Ea: Ce trebuie să fac? El: Nimic, firește. Doar fii. El o privește simplu. Ea se uită la el, fără să îl vadă. El începe să îi atingă mâinile. Ea nimic. O prinde de mijloc și-o trage-nspre el, de parcă n-ar mai răbda spațiul dintre ei nici măcar pentru o clipă. Ea nimic. Începe să îi sărute fruntea. Ea nimic. Îi sărută apoi buzele. Ea nimic. O privește de parcă ar străbate-o din creștet până-n tălpi. Ea nimic. O mângâie atât de tandru încât ai putea crede că degetele lui au înțeles ce înseamnă zborul. Ea se schimonosește și își strânge fața. El: De ce nu mă lași? Ea: Să ce? El: Să ajung la tine. Ea: Pentru că ar durea. El: Ce simți să faci acum? Ea: Să fug de tine. El: Ce te oprește? Ea: Nu știu. El: Privește-mă. Ea: Nu vreau. El: De ce? Ea: Pentru că o să vezi. El: Ce o să văd? Ea: Cât de fragilă sunt de fapt. El: Vreau să mă apropii de tine. Ea: Mi-e frică...

Îmi amintesc că am auzit-o pe Oana Pellea spunând la un moment dat că e foarte important să știi și să-ți dai voie să râzi de tine.  Dacă mă uitam la relația mea cu umorul, părea că sunt departe de-a reuși. Nu știam să râd de mine pentru că mă luam prea în serios. Funcționam după niște scheme care mă încurcau. "Ai întârziat" "Vai de mine, am întârziat. Asta-nseamnă că nu am ajuns la timp. Adică trebuia să fiu aici și n-am fost. Clar, am dezamăgit. Ia uite cum se uită la mine. Nu sunt suficient de responsabilă. O să mă duc de râpă și râpa o să alerge după mine. Cu lumea mea cu tot! " Luam lucrurile mici în tragic. Nici glume nu știam să fac, pentru că nu știam cum să fiu simplă. "X face mișto de Y. Îmi vine și mie să zic de Y c-avea curu' ca două noptiere. Poți să-ți sprijini paharul de vin pe el. Haha. Nu. Nu. Nu e bine. Mai bine mă leg de ce-a zis mai 'nainte, că pășește ca un mamut. Dar nu-mi vine nimic. Mai bine deschid gura acum și zic ...

Ne dorim să controlăm lumea în care trăim. Ne-am creat spații bine delimitate pentru locuit și-am adunat în ele tot felul de obiecte, doar ca să ni se pară că deținem spațiile acelea. Ne-am creat drumuri și străzi ca să trăim cu impresia că avem o destinație precisă și că drumurile sunt finite. Avem și vehicule pe patru roți ca să pară că totul merge în direcția în care virăm noi. Ne-am creat gadget-uri care respectă fiecare comandă, fac ce le spunem să facă. Ne-am creat medii predictibile în care știi că se aprinde lumina dacă apeși pe întrerupător.  Dar ce controlăm, de fapt? Controlăm mișcarea de rotație a Pământului? Controlăm în vreun fel valurile mării? Controlăm ploaia? Controlăm respirația? Controlăm ce face ficatul în corp, fix în secunda asta? Ne-ngustăm lumea așezând în ea obiecte mici și familiare. Dacă mediul se schimbă, nu ne simțim confortabil. Posesia ne dă structură și ne face fericiți. Ne legăm fericirea de obiecte. După ce îmi cumpăr X telefon, o să fiu ...

Ieri m-am întors din Camp, tabăra de vară a Universității Alternative (UA), la care am lucrat timp de 6 luni alături de alți 9 oameni, de care cu greu m-am putut desprinde la plecare. Am petrecut 10 zile pe un tărâm de poveste, desprinși de haos și de goana fiecărei zile. Fiecare zi din Camp este despre o atitudine; sunt 6 atitudini care stau la baza Universității: Kindness, Collaborating, Playing, Learning, Freedom și Daring. Fiecare atitudine se sprijină pe valorile Universității: Fii bun cu tine și cu ceilalți Colaborează autentic Joacă-te ca un copil Învață la nebunie Prețuiește libertatea Îndrăznește până la capăt Pentru mine a fost fascinant procesul prin care am construit activități care să surprindă esența fiecărei atitudini. Eu m-am ocupat de ziua de Daring, alături de alte două minți cu zvâc creativ și îndrăzneț. De-a lungul timpului, fiecare responsabil de zi venea la întâlnirile de lucru cu forma la care a ajuns cu echipa lui și conturam, împreună, firul r...

T : Maria, deschide u șa coliviei, te rog. M : Tudor, nu. T: Maria, nici ieri nu am zburat. M: Odihne ște-ți aripile, Tudor. T : Odihna e atunci când te simți liber și ușor. Sunt greu în colivia asta. Obosesc. M : Pot să te mângâi pe aripi până adormi . Ce zici? T: Am dormit destul. Nu de-asta sunt obosit. M : Cum s ă nu vrei? Nu-mi spuneai tu că sunt două lucruri pe lume care-ți plac cel mai mult? Să te mângâi pe aripi și să te prind atunci când cazi? T : Pove știle-astea nu-mi mai servesc la nimic. M : Ce vrei să spui? T: E fals s ă-mi doresc toate astea acum când eu stau închis într-o colivie. Deschide ușa, Maria. M : M ă tem că nu pot. T : Cât timp o să mai stau aici? M : P ână când o să ai încredere. T : Maria, deschide u șa, te rog. M : Eu nu- ți deschid. T : Maria, deschide-odat ă! M : Lini ștește-te, nu rezolvi nimic așa, mai rău îți faci. T : Maria, tu-mi faci r ău. Tu nu vezi că-mi faci rău? M : Eu nu fac nimic, de fapt. T: Îmi p...

De-o vreme-ncoace, am început să fac curățenie. Am scuturat bine de tot niște lucruri pe care le credeam despre mine. Am șters de praf altele de care uitasem. M-am uitat în tot felul de oglinzi și-am descoperit și altele, neștiute. E curios că acum doar stau și privesc la ele, cum se reordonează singure. În perioada asta, îl citeam pe Frankl și-am ajuns, la un moment dat, la un pasaj care întregea minunat un aspect pe care începusem să-l conștientizez la mine. El sună cam așa: "De îndată ce ni s-a dezvăluit sensul suferinței, am refuzat să bagatelizăm sau [..] să întreținem un optimism aritificial". Tot Frankl spunea că nici nu contează cât de mare sau de mică e suferința, dacă-i un motiv de nimic, sau e cu-adevărat o tragedie, fiindcă ea umple tot spațiul pe care-l ai la dispoziție. Și, mai spune el, "Singura șansă a omului ține de modul cum își poartă povara". Bam Bam. Am revăzut întregul meu drum cu suferința . Demult, a început de la victimă și m-a...

- Cine ești tu? - Eu? - Da, tu. Tu de stai acolo, ascunsă-n mine. - Sunt o parte rănită. Sunt un refuz. Sunt ceva care nu te vrea. Sunt ochi închiși. - De ce apari? De ce exiști? - Ca să știi. - Ce să știu? - Că nu ești. - Vreau să fiu. - Vrei, dar nu te miști un centimetru. Vrei, dar rămâi într-ale lui "nu știu". - Te iubesc. - Știu, dar e vremea să-mi dai drumul. - Cum te cheamă? - Rană. Întuneric. - Când ai apărut? - Când ai spus " nu" vieții. - Ce ești? Ce vrei? - Vreau să nu simt. Vreau să nu doară. Vreau să nu fiu părăsită. Vreau să fie nevoie de mine. Vreau să fiu admirată. Vreau să fiu iubită. Vreau să pot să mă arăt. - Hai, vino. - Sunt deja, doar că tu nu mă primești. Nu pot pleca dacă tu nici nu m-ai primit încă. Mă ții la ușă ca pe un străin când tu, de fapt, ești creatorul meu. - Mi-e frică să te primesc. - Ce crezi că s-ar putea întâmpla? - Mă tem că s-ar vedea cât de dezordine e-n mine. Mă tem că aș rămâne s...

În ultima vreme, am observat că vin, din mai multe contexte, diverse informații care tind să se-adune cu sens. Sau, mai bine zis, am eu atenția direcționată către ele. Eram la un atelier de teatru, când am auzit acest "Nu ești atât de important". Am avut un sentiment ușor straniu, ca atunci când simți că ai înțeles ceva, dar nu poți nicicum să redai în vorbe ce. L-am lăsat să fie. E important de povestit și contextul. Era vorba despre un dialog între Hamlet și Ofelia. Acest "Nu ești atât de important" însemna, de fapt, că ideea exercițiului e să-ți muți atenția la partener, la ce-ți trezește el și să răspunzi la asta, nu să te concentrezi pe o stare pe care o trăiești tu cu tine. A fost apoi un curs 2.0 din Universitatea Alternativă, la care toate astea s-au legat încă și mai mult. Anne (profa') a lansat o întrebare: Cine e acest eu? Chiar așa. Iată, aflăm că de câte ori ne punem întrebări legate de noi înșine, s-a constatat, pe RMN-ul funcțional că se ...

Tudor o privește, uluit. - Maria, ce faci?! - M-am hotărât să umblu cu inima pe-afară, răspunde ea senin. Tudor nu-și poate desprinde privirea de pe inima Mariei, care-i bate, ritmic, în palmă. Ridică ochii, o privește tulburat și o întreabă: - Maria, dar nu ți-e frică? - Frică? De ce? - Că ai putea muri. - Niciodată nu m-am simțit mai vie. O văd, Tudor, o văd cum tresare, cum bate pentru mine. O aud, în sfârșit o aud. Și simt cum mă ține caldă. Cum să-ți fie frică de-așa bucurie! - Maria, dar.. Maria, nimeni nu mai umblă cu inima-n palmă! - Tocmai. Tu-ți dai seama? Dac-ar fi să-ți ții în palme inima, s-o vezi cum se-nnegrește cu fiecare gând mânios, ai mai putea să uiți de tine? - Maria, Maria, vino-ți în fire! - Dac-ar fi să-ți ții în palme inima, în fiecare zi, pe drum, când alergi să iei metroul, când stai la birou, ai mai putea trăi la fel? Ai mai vrea să fii în viața ta? - Ești așa ciudată, zău! - Și dac-ar fi ca toți oamenii să umble cu inima-n palme, să și-o arate ...

Întotdeauna a vrut să știe ce se întâmplă în spatele ușilor înalte, din lemn masiv. De câte ori trecea pe-acolo, auzea o forfotă nedeslușită. Amestecul acela de voci pătrunzătoare o făcea să tresară de fiecare dată. Părea că dincolo de ușile acelea viața ține un discurs nemaiauzit. Până când, într-o zi oarecare, trecând alene pe lângă ușile deja familiare, a auzit un cântec. Era atât de limpede, încât părea că cineva cântă direct din inimă. S-a oprit. Claviatura trupului ei se-nfiora. A rămas nemișcată, ascultând. Hotărât lucru, nu mai putea merge mai departe, ca de obicei. Venise momentul să rămână. Venise momentul să asculte. S-a-ndreptat firesc către uși. Știa. Pentru prima dată, avea să acționeze. Mâinile ei tremurau de emoție. Era atât de puternic momentul, cu precădere primul pas. A deschis ușa. În fața ei, o draperie greoaie, roșu aprins. Cu o mișcare simplă, a dat-o la o parte. Se afla într-o sală de spectacol imensă, Rânduri de scaune căptușite se întindeau până-ntr-atât ...

Îmi spui că ești liber, că ai aripi, că vrei să stai cu fruntea-n nori. Îmi spui că n-ai putea opri o clipă, că stai pe timpul tău și timpul nu-i făcut din carne, nu poți să-l vezi îmbătrânind. Îmi spui să nu te țin de aripă, că ți-e frică să nu care cumva să fiu o colivie. Îmi spui să tac, cuvintele nu ajung oricum până la tine. Îmi spui să dorm, dar nici în vis nu te cuprind. Dar ce-o să faci, te-ntreb, când o să vezi că fuga și frica îți sunt, mai presus de toate, colivie?

Hot ărât lucru, coastele mele s-au dat la o parte să facă loc inimii. Cuvintele s-au hotărât să-și piardă urma, să nu cumva s-o-mpiedice să-ți vorbească pe limba ei. Genele mi-au crescut, neobosite, pân-au căzut la pământ. Au vrut să fie grele, ca ochii să rămână închiși. Să te privească numai inima. Pielea mea a devenit o umbră ca să iasă-n evidență inima. Așa de mult m-am transformat, c-ai fugit, speriat. Iar coastele, cuvintele, genele și pielea abia dacă mai reușesc să ascundă inima.