Puzderie de oameni, adunați în gări. Suită de paltoane, negre sau fumurii. Ciudat, niciun bagaj. Pantofi prăfuiți și întrebători. Liniște deplină. Tipul acela de liniște, din momentele în care primești o veste fatalistă, cu punct sau sfârșit și tot ce îți mai rămâne de făcut este să taci. Timpul, și el, o suită de tăceri. Atâtea clipe în care s-a tăcut. De când nu mai auzise niciun cuvânt, parcă se îmbolnăvise de mirare. Timpul nu mai știa unde se află pentru că nimeni, pe nicio stradă, nu mai răspundea la întrebarea “Cât este ceasul?” și de altfel, nici nu se mai întreba. Fiind invenția oamenilor, timpul nu știa să citească orele. Nu știuse niciodată să se măsoare. La început, credea că e un flux continuu, neîntrerupt și liber, până când oamenii au început să îl împartă în unități finite. Desigur, s-a supărat și s-a zbătut. Prin urmare, pe unii i-a îmbătrânit mai repede. Cu timpul, a început să se obișnuiască, iar asta a devenit parte din el. Simțea că îi dă sens, că știe ce este...
Perspective.