Puzderie de oameni, adunați în gări. Suită de paltoane, negre sau fumurii. Ciudat, niciun bagaj. Pantofi prăfuiți și întrebători. Liniște deplină. Tipul acela de liniște, din momentele în care primești o veste fatalistă, cu punct sau sfârșit și tot ce îți mai rămâne de făcut este să taci. Timpul, și el, o suită de tăceri. Atâtea clipe în care s-a tăcut. De când nu mai auzise niciun cuvânt, parcă se îmbolnăvise de mirare.
Timpul nu mai știa unde se află pentru că nimeni, pe nicio stradă, nu mai răspundea la întrebarea “Cât este ceasul?” și de altfel, nici nu se mai întreba. Fiind invenția oamenilor, timpul nu știa să citească orele. Nu știuse niciodată să se măsoare. La început, credea că e un flux continuu, neîntrerupt și liber, până când oamenii au început să îl împartă în unități finite. Desigur, s-a supărat și s-a zbătut. Prin urmare, pe unii i-a îmbătrânit mai repede.
Cu timpul, a început să se obișnuiască, iar asta a devenit parte din el. Simțea că îi dă sens, că știe ce este. A început să-și creeze diferite feluri de-a fi. De la 6 la 8 dimineața, era o melodie lentă. Uneori, îi mai plăcea să stea în pleoape și să simtă trecerea spre zi. Apoi, până la 11, devenea un copil curios care zburda prin toate cotloanele secundelor sale. Trecea alergând, prin minutare, poftea cifrele la joacă, fără să le cunoască, se simțea liber. Apoi, până la 14, îi plăcea să fie o prăjitură și se pornea să ademenească oamenii, fiindcă îl amuza să le strice pofta de mâncare. Fiindcă obosea, se făcea nor până la 16 și plutea lin și ușor deasupra tuturor. Cobora energic și, timp de 4 ore, îi plăcea să se transpună în cât mai mulți pantofi de dans. Zburda în jurul lumii și simțea cadențe și ritmuri. Cunoscuse sute de tipuri de praf și de podele, știa sute de ritmuri și de feluri de-a trăi. Până pe la 22, alerga printre poveștile citite la culcare și tare bine se simțea atunci când se-auzea strigat. Apoi, până dimineața, sărea din vis în vis și trecea mai rapid sau mai lent, pesemne că dintr-unele uita să mai și iasă.
De când se instalase tăcerea, nu mai putea face nimic din toate astea. Nici măcar nu mai simțea că ar fi în momente diferite de la o lume la alta, totul i se părea o agonie fără seamăn și nu-și putea explica ce este și care-i este cândul. Simțea cum trece fără rost prin el însuși. Ura tot mai mult ceasurile, fiindcă ticăiau ostentativ, iar el nu le putea înțelege. Soarele și luna erau tot ce mai avea, dar de când cu orele, minutele, secundele născocite de oameni, uitase care era ziua, și care noaptea. Iar ele nu-i puteau răspunde.
Ce căutau, dar, toți oamenii în gări, tăcuți de parcă limbajul nu fusese născocit pentru ei?
Ceea ce timpul nu știa încă era faptul că o singură dată în viață și în lume, prin toate gările, trecea mărfarul de gânduri. Se-adunaseră cu toții, fără să scoată o vorbă, și așteptau senini ca mărfarul să treacă pe-acolo, ca să își poată trimite gândurile necugetate sau grele, iraționale sau nedrepte.
Ceea ce oamenii nu știau era că mărfarul de gânduri era o invenție a minții lor și că nu avea să vină niciodată.
Comentarii
Trimiteți un comentariu