Tranzacţie eşuată

Aproape dintotdeauna,  pe-o stradă cu viorele care creşteau din asfalt, trăia un omuleţ singuratic. Purta haine ponosite şi se-ndoia mereu de spate, la fiecare pas. Nu ştia să zâmbească şi nici nu puteai citi vreo altă emoţie pe chipul lui. Gesturile lui erau nespus de sărace. Se temea deseori să-şi ridice şi privirea din pământ. Astăzi, pare mai abătut ca niciodată.

Ţine în mână, strâns, un card. Era cardul pe care, cu ani în urmă, îşi transferase sufletul. Se ducea la sufletomat, cu gând să mai scoată o bucată de suflet, care să-l facă uman pentru încă o clipă. Atunci când a hotărât să-l lase acolo, era convins că emoţiile sunt o prostie, că oricum n-are nevoie de ele şi că e suficient să poată retrage, din când în când, câte o bucată, din contul inimii sale. În schimbul tranzacţiei, îi era dat să trăiască mai mult. Aşadar, a semnat contractul cu banca de suflete.

Banca aceasta de suflete era pretutindeni. Niciodată nu puteai şti de ce suflet dai atunci când ridici privirea. Cu toate acestea, nu le puteai vedea tot timpul. De cele mai multe ori, erau pierdute în neant, ascunse undeva unde nu le puteai ajunge. Uneori, le puteai vedea agăţate de sfori, deasupra norilor, tresărind uşor, la fiecare adiere.Omuleţul se-ndreaptă spre locul cu pricina. Odată ajuns, îşi scoate cardul şi, nerăbdător, îl introduce în sufletomat. Tastează cu multă siguranţă codul, pe care-l avea gravat în minte după atâta amar de ani: 0000. Sufletomatul începe de-ndată să se clatine, semn că procesa şi căuta să vadă pe unde zburase sufletul lui. Cod acceptat. După aceea, omuleţul bifează tranzacţia dorită: retragere suflet. Sufletomatul încremeneşte. După un mic spasm, iese din el o hârtie mică, albă: Fonduri insuficiente. Pentru motive de securitate, cardul a fost reţinut. Pentru informaţii, contactaţi banca dumneavoastră de suflete. Se dă uşor pe spate. Nu înţelege. Deschide ochii larg, priveşte ecranul şi cu expresia neclintită, scoate un sunet ascuţit. Se întoarce, cu o mişcare apatică şi se duce acasă.

A doua zi, banca de suflete deschidea la ora 9. Omuleţul şi-a croit drum înapoi, hotărât să îşi recupereze cardul. La ghişeu, un domn palid, îmbrăcat complet în negru, îl întreabă reverenţios cu ce îl poate ajuta.

Omulețul: Aseară mi-a rămas cardul blocat în sufletomat. 
Domnul palid: Îmi pare rău, dacă a rămas blocat, e dus. 
Omulețul: Cum adică, dus?
Domnul palid: Nu îl mai putem da înapoi.
Omulețul: Imposibil! Are numele meu pe el!    
Domnul palid: Nu are importanţă. Cu sufletele, e mai dificil. Nu putem să probăm al cui este de fapt. Şi în plus, sufletele nu au nume. 
Omulețul: Şi eu ce fac? Cum pot să mai scot din suflet? Nici măcar nu ştiu unde e.   
Domnul palid: Nici noi. De cele mai multe ori, zboară singure încoace şi-ncolo. Singura cale să putem şti al cui e se rezumă la card. Acum cardul nu mai e.    
Omulețul: Dar unde e?
Domnul palid: În sufletomat, dar nu o să îl mai recuperaţi niciodată. Politica noastră este să le distrugem.    
Omulețul: Şi care sunt variantele, ce pot să mai fac?
Domnul palid: Sunaţi la numărul ăsta de telefon. Ei se ocupă de suflete pierdute.


Cu privirea plecată, părăseşte banca de suflete. Formează numărul de telefon. Aşteaptă. Răspunde robotul.  

Robotul: Vă mulţumim că aţi sunat la "Suflete pierdute". Pentru calitatea serviciilor, convorbirea ar putea fi înregistrată. Vă rugăm să tastaţi codul sufletului dumneavoastră, câte o cifră pe rând.
(zgomot de taste)   
Robotul: Nu am înţeles. Repetaţi operaţiunea
(zgomot de taste, din nou)   
Robotul: În câteva cuvinte cheie, spuneţi care este problema dumneavoastră. Puteţi folosi cuvinte precum pierdere, confuzie sau greşeală.    
Omulețul: Pierdere.    
Robotul: Aţi spus “pierdere”. Corect?
Omulețul: Da.
Robotul: Aţi spus “pierdere”. Corect?
Omulețul: Da.
Robotul: Aţi spus “pierdere”. Corect?
Omulețul: Da.
Robotul: În continuare, în câteva cuvinte cheie, vă rugăm să ne spuneţi cum vă simţiţi.   
Omulețul: Nu ştiu.    
Robotul: Nu am putut identifica niciun răspuns. În continuare, în câteva cuvinte cheie, vă rugăm să ne spuneţi cum vă simţiţi.
Omulețul: Nu ştiu.Robotul: Nu am putut identifica niciun răspuns. În câteva clipe, vă vom face transferul la un operator.(sună)    
Operatorul: Bună ziua, numele meu este Eleuteria. Cu ce vă pot ajuta?
Omulețul: Mi-a rămas cardul blocat în sufletomat. Cei de la Banca de Suflete nu mi-l pot înapoia şi mi-au spus să sun aici.    
Operatorul: Aţi sunat unde trebuie. Noi am început să creăm sisteme inovative prin care clienţii noştri îşi pot recupera sufletele.    
Omulețul: Ce pot să fac?
Operatorul: Trebuie să ajungeţi să simţiţi o emoţie adevărată. În momentul acela, noi vom putea detecta un răspuns în sufletul dumneavoastră şi vi-l vom putea aduce înapoi.    
Omulețul: Dar, dar asta e imposibil. Nu mai am suflet de 5 ani.    
Operatorul: S-ar putea să vă ia mai mult, ce-i drept. Nu vă temeţi, avem mulţi clienţi fideli, de ani de zile.   
Omulețul: Nu există nicio altă soluţie?
Operatorul: Să vă recuperaţi sufletul, nu. Dar ceea ce mai puteţi face este să împrumutaţi de la noi. Am creat un sistem de suflete artificiale foarte sensibile care pot să le simuleze foarte fidel pe cele reale. Avem o raţie fixă de o emoţie pe zi şi puteţi solicita mai mult, în schimbul devotamentului dumneavoastră faţă de noi.
Omulețul: Ce presupune asta?
Operatorul: Presupune ca în fiecare zi, timp de 8 ore, să ne promovaţi serviciile pe stradă, oamenilor care şi-au pierdut sufletele.
Omulețul: Şi dacă o să am suflet artificial, o să pot trăi o emoţie autentică şi astfel, să-mi aduc sufletul înapoi?
Operatorul: Bineînţeles că nu, doar de-aia e artificial. O să puteţi trăi o emoţie aproape autentică, cât să vă facă să vă mai simţiţi puţin uman. Din păcate, timpul alocat a expirat. Vă dorim o zi însufleţită!  

Omuleţul, rigid, începe să meargă. Nu ştia ce să facă. În mintea lui, toate informaţiile se adunau şi se amestecau, fără să le poată ordona vreun pic. Deodată, îi vine un gând subit şi începe să oprească oamenii de pe stradă şi să-i întrebe:    
Omuleţul: Pot să împrumut puţin din sufletul tău, te rog?
Un străin: Nu. De-abia dacă mai am şi eu vreun pic rămas.
Omuleţul: Îmi dai şi mie puţin suflet, te rog?
Alt străin: Nu. E-al meu, nu l-ai înţelege.    
Omuleţul: Vreau suflet. Îmi dai?
Alt străin: Nu. Nu mai am încredere în oameni.
Omuleţul: Pot să iau puţin, doar puţin suflet de la tine?
Ultimul străin: Nu. N-aş lăsa pe nimeni să vadă ce-i acolo.           

În cele din urmă, omuleţul ajunge în faţa casei sale. O priveşte pierdut, de parcă nici nu recunoaşte locul. Se apropie de uşă. Pare că nu-şi crede nici picioarele, la cum păşeşte. Deschide uşa şi intră. În faţa lui, vede o umbră.    
Omuleţul: Cine e-acolo?
Umbra: Eh, cine?! Chiar nu-ţi dai seama?
Omuleţul: Să fii chiar tu? Te-ai întors la mine?
Umbra: Nu. Am venit să-mi iau rămas bun.
Omuleţul: Dar, dar.. unde pleci? Mai stai, măcar o clipă. Lasă-mă să simt ceva, orice.
Umbra: Îmi pare rău, ai ales aşa.
Omuleţul: Am vrut să trăiesc mult, dar deja sunt mort. Spune-mi, insist. Unde pleci?
Umbra: Fug, m-am îndrăgostit de-o pasăre.             

Din spatele umbrei, încep să bată puternic două aripi albe, imense. Obiectele din casă încep să zboare prin vârtejul creat. O clipă doar, şi totul dispare. Omuleţul rămâne nemişcat.     

Omuleţul: Mai rămâi puţin, te rog..