Gabriela Constantinescu

Cu gând să mă privesc înăuntru, mi-am construit un ochi și l-am înghițit. Cu sfială am vrut să mă ascund în plămânii mei, să-i privesc când se umflă cum atrag, vremelnic, aer, să văd cum li se-aprind simetric, bronhiile, să zbor, purtată de suflul lor. M-am dus apoi să văd cum arăt pe dinăuntru atunci când zâmbesc. Am vrut s-ajung și într-un deget să vad cum tresare când oferă, de-a dragul, mângâiere M-am prefăcut apoi în mână să-mi caut sufletul în fiece cotlon de trup viu și să mă cuibăresc direct în inimă, vrând să înțeleg mașinăria asta de carne care-mi procesează viața. Să tresalt cu fiecare bătaie, să simt căldura sângelui care mă locuiește Am vrut să-mi simt, în parte, fiecare mușchi să înțeleg, din spatele cortinei vagi de piele cum se construiește-nfățișarea. Și-apoi am vrut să mă opresc la mine-n creier, să-i mângâi șanțurile și străzile și să-mi îmbrățisez gândurile chiar înainte să zboare; să-mi urmăresc si...

Bunica mea are pielea-n valuri fiindcă peste ea s-au aşezat mai multe clipe şi când n-au mai avut loc au început să dea din aripi. Atunci s-au iscat coline, podişuri şi dealuri peste mâinile ei. Bunica mea e tot mai mică fiindcă de-atâta timp s-au aşezat gândurile peste gânduri peste gânduri şi-au început să-i împingă trupul în jos dar diferenţa s-a revărsat în suflet unde bunica e fină, delicată şi femeie zveltă iar mai adânc, purtat şade copilul care-i mai suflă în plete. De aceea, părul ei e alb de-atâta iarnă.

Privește-te Îți stă oglinda ochilor lumii strâmbă, deasupra capului gol Privește-te ștergând praful și frecând podelele casei tale uniforme în vreme ce ți se șterge și surâsul de pe chip și bruma de speranță de-a te ridica spre-a fi Privește-te în vreme ce înlături grăbit, omul din cale și rămâi singur cu cârpele tale ude care ți-au curățat mintea spre a fi un nimic complet. Privește-te, dar, cum te revolți când nu e luciu în vreme ce trupul tău în vreme ce esența ta în vreme ce TU cu brațe, vise și ființă te tocești întru nimicnicie Privește-te cum suferi când vezi urme și lucruri neorânduite după algoritmul minții tale. Privește cum lumea făurită de tine se surpă și n-ai lumină să o vezi. Privește-te Privește-te Privește cum mori și la final de fir de suflu nu-ți rămâne pe mormânt decât praf. Iar tu înaintea clipei ultime nu ți-ai amintit nimic fiindcă ai curățat tot ce-ți putea fi drag. Privește-mă cum stau și te mai aștept să înce...

Cuv ântul s-a iubit cu sensul pe o foaie. Ochiul le-a citit și a vrut să devină soare ca să aibă de-a pururi destulă lumină spre a le privi.

C ând începutul cade peste sfârșit copilul și bătrânul se gândesc deopotrivă la moarte. Când sfârșitul cade  peste început copilul și bătrânul se sărută de noapte bună.

Călătorul și-a răpus valiza S-a-ntâmplat pe-o stradă pietruită. Alertați, au ieșit să-l vadă, oamenii. 347 de pălării cenușii 346 de guri tăcute căci o pălărie nu avea stăpân și se plimba pe caldarâm, singuratică. 5 suflete, căci restul împietriseră deunăzi și doar 193 de mâini, căci restul pieriseră în războiul mângâierilor vitrege. Toate îl priveau, cu propriul simț  pe Călătorul care și-a răpus valiza. S-a-ntâmplat ca pantoful să-ndrăgească pălăria care de 153 de pași încoace se plimba pe caldarâm, singuratică. Și-a luat avânt, iar călătorul uimit de desprinderea subită, a căzut cu trupu-i aspru pe valiză, iar din ea a țâșnit fulgul de nor, fulgul de dor, pe care l-a avut iubita în perna-i, la ceasul viselor plăpânde în ultima-le noapte caldă. Călătorul nu și-a răpus valiza,  ci ultima urmă de suflet. și acum 348 de pălării cenușii privesc valiza iar pantoful urmărește palid cum pălăria a-nceput să zboare.