Gabriela Constantinescu

Tudor o privește, uluit. - Maria, ce faci?! - M-am hotărât să umblu cu inima pe-afară, răspunde ea senin. Tudor nu-și poate desprinde privirea de pe inima Mariei, care-i bate, ritmic, în palmă. Ridică ochii, o privește tulburat și o întreabă: - Maria, dar nu ți-e frică? - Frică? De ce? - Că ai putea muri. - Niciodată nu m-am simțit mai vie. O văd, Tudor, o văd cum tresare, cum bate pentru mine. O aud, în sfârșit o aud. Și simt cum mă ține caldă. Cum să-ți fie frică de-așa bucurie! - Maria, dar.. Maria, nimeni nu mai umblă cu inima-n palmă! - Tocmai. Tu-ți dai seama? Dac-ar fi să-ți ții în palme inima, s-o vezi cum se-nnegrește cu fiecare gând mânios, ai mai putea să uiți de tine? - Maria, Maria, vino-ți în fire! - Dac-ar fi să-ți ții în palme inima, în fiecare zi, pe drum, când alergi să iei metroul, când stai la birou, ai mai putea trăi la fel? Ai mai vrea să fii în viața ta? - Ești așa ciudată, zău! - Și dac-ar fi ca toți oamenii să umble cu inima-n palme, să și-o arate ...

Întotdeauna a vrut să știe ce se întâmplă în spatele ușilor înalte, din lemn masiv. De câte ori trecea pe-acolo, auzea o forfotă nedeslușită. Amestecul acela de voci pătrunzătoare o făcea să tresară de fiecare dată. Părea că dincolo de ușile acelea viața ține un discurs nemaiauzit. Până când, într-o zi oarecare, trecând alene pe lângă ușile deja familiare, a auzit un cântec. Era atât de limpede, încât părea că cineva cântă direct din inimă. S-a oprit. Claviatura trupului ei se-nfiora. A rămas nemișcată, ascultând. Hotărât lucru, nu mai putea merge mai departe, ca de obicei. Venise momentul să rămână. Venise momentul să asculte. S-a-ndreptat firesc către uși. Știa. Pentru prima dată, avea să acționeze. Mâinile ei tremurau de emoție. Era atât de puternic momentul, cu precădere primul pas. A deschis ușa. În fața ei, o draperie greoaie, roșu aprins. Cu o mișcare simplă, a dat-o la o parte. Se afla într-o sală de spectacol imensă, Rânduri de scaune căptușite se întindeau până-ntr-atât ...

Îmi spui că ești liber, că ai aripi, că vrei să stai cu fruntea-n nori. Îmi spui că n-ai putea opri o clipă, că stai pe timpul tău și timpul nu-i făcut din carne, nu poți să-l vezi îmbătrânind. Îmi spui să nu te țin de aripă, că ți-e frică să nu care cumva să fiu o colivie. Îmi spui să tac, cuvintele nu ajung oricum până la tine. Îmi spui să dorm, dar nici în vis nu te cuprind. Dar ce-o să faci, te-ntreb, când o să vezi că fuga și frica îți sunt, mai presus de toate, colivie?