Poveste cu aripi

Întotdeauna a vrut să știe ce se întâmplă în spatele ușilor înalte, din lemn masiv. De câte ori trecea pe-acolo, auzea o forfotă nedeslușită. Amestecul acela de voci pătrunzătoare o făcea să tresară de fiecare dată. Părea că dincolo de ușile acelea viața ține un discurs nemaiauzit. Până când, într-o zi oarecare, trecând alene pe lângă ușile deja familiare, a auzit un cântec. Era atât de limpede, încât părea că cineva cântă direct din inimă. S-a oprit. Claviatura trupului ei se-nfiora. A rămas nemișcată, ascultând.

Hotărât lucru, nu mai putea merge mai departe, ca de obicei. Venise momentul să rămână. Venise momentul să asculte. S-a-ndreptat firesc către uși. Știa. Pentru prima dată, avea să acționeze. Mâinile ei tremurau de emoție. Era atât de puternic momentul, cu precădere primul pas. A deschis ușa. În fața ei, o draperie greoaie, roșu aprins. Cu o mișcare simplă, a dat-o la o parte.

Se afla într-o sală de spectacol imensă, Rânduri de scaune căptușite se întindeau până-ntr-atât de sus, încât ultimul rând părea doar o umbră neștiută. Undeva deasupra scaunelor, în spate, se aflau niște ferestre imense, pe care se puteau vedea plutind, norii. Arcade ample, sculptate-n lemn, sprijineau, spre exterior, pereții-ntunecați. Din tavanul înalt, atârnau, legănându-se ușor, pânze albe. Pe scenă repetau doi copii, îmbrăcați complet în alb.

Se simțea ușor stânjenită. În liniște deplină, s-a așezat pe cel mai apropiat scaun. Părea să fie singurul spectator.

- Maria, spune-mi, tu crezi în zâne?
- Tudor, ce întrebare mai e și asta? Sigur că da!
- Dar ai văzut vreodată una?
- Nu!
- Și atunci cum poți să spui că există?
- Pentru că dacă închid ochii, apare de fiecare dată!
- Adică totuși o vezi?
- Tontule, tocmai ți-am spus că închid ochii.
- Vreau să-ncerc și eu.
- S-ar putea să nu meargă.
- De ce?
- Pentru că dacă vrei să vezi o zână, înainte să închizi ochii, trebuie să crezi în ea cu ochii deschiși.
- Păi eu nu cred.
- Tocmai. N-o să apară, pentru că nu vrei.
- Ba vreau!
- Hotărăște-te. Vrei sau nu?
- Vreau!
- Bine. Închide ochii. O vezi?
- Nu văd nimic.
- Atunci poate că nu vrei destul.

Dintr-o dată, se aude o piesă, într-un acord zbuciumat. De-ndată, din partea cealaltă a sălii, se ridică o făptură nedeslușită. Conturul ei de-abia se întrezărea în întunericul sălii. Purta pe spate o pereche de aripi albe, arcuite lin. Începe să strige, uitându-se spre nori:

- De câte ori să vă spun? Piesa asta intră de-abia când are 30 de ani! Așteptați până atunci, nu vă mai grăbiți așa! Continuați, copii!

- Tudor, mai încearcă o dată.
- Maria, ce pot să fac să vreau?
- Păi să vrei, atât.
- Păi cum se face, tu cum faci?
- Eu? Păi de...

Copiii continuau să vorbească, dar nu se mai auzea nimic. Făptura se ridică din nou, iar aripile i se zdruncină și ele, ca-ntr-un spasm.

- Ce faceți? Iar? Faceți lucrurile de capul dumneavoastră sau cum? V-am zis să opriți microfoanele de-abia după ce Tudor spune "pe tine". Ăla e semnul. De-atâta amar de vreme de când tot repetăm, mă gândeam că v-ați notat. Mai departe!

- Eu? Păi de obicei îmi ascult inima.
- Cum? Așa?
- Cam așa. Auzi ceva?
- Aud.
- Ce zice?
- Zice că ești frumoasă.
- Mincinosule!
- Serios. Maria, Maria, am închis ochii și te văd pe tine!

Tudor începe să fugă. Maria îl urmează. Se joacă, se urmăresc și râd în hohote. Din joaca lor, firesc și de parcă nici n-au existat, au și ieșit din scenă. De sus, încep să cadă fulgi de nea.

- Nu-mi vine să cred! V-am zis că ninsoarea e la sfârșit de tot. Ce sens are să îi dați drumul tocmai acum? După ce ies copiii, v-am zis să cadă ceasurile!

Pe scenă încep să apară tot felul de oameni, mai mici, mai mari, mai tineri, mai bătrâni, până-ntr-atât încât scena se umple și nu mai puteai zări decât capete aliniate.

- Ai grijă, să nu crezi nimic, lumea e rea, cu toții vor încerca să te păcălească!
- Mamă! se aude un glas stins din sală.
- Mulțumesc, Maria, mulțumesc pentru poveștile de demult!
- Tudor! se aude același glas.
- Am iubit-o pe mama ta. Acum, doar pentru tine mai trăiesc.
- Tată! se-aude aceeasi voce, de data asta mai apăsat.
- Liniște-n sală! se-aude o voce puternică venind parcă din spatele norilor.
- Mi-e groază, mi-e cumplit de groază c-o să mă părăsești. Nu pleca!
- Ce e sigur la tine? Nimic. Gândești complet irațional. N-ai nicio scăpare.
- Rămâi, te rog. Rămâi.
- Ești așa frumoasă, Maria.
- Nu te vreau, du-te, lasă-mă!
- De ce fugi? Unde fugi?
- Când ai să cunoști bărbat, să nu te pierzi.
- Uită-te și tu la ce ți se-ntâmplă. Răspunde. Reacționează!
- Vai de mine, cum ai desenat! Păi liniile astea sunt drepte? Îți arăt eu cum se face!
- O să te descurci, ești fată deșteaptă!
- Mănâncă, am zis!
- Nu mă pot baza pe tine, ești exact ca taică-tu!
- De mâine nu mai vii. M-am hotărât acum.
- Ai un suflet frumos. Ai grijă de el.
- M-ai mințit și asta nu se iartă.
- Ai mai multă încredere!
- Pleacă de-aici că mănânci bătaie!
- Te iubesc!
- Ești așa de visătoare. Lumea asta în care trăiești tu nici nu există.
- Dacă nu ești cuminte, te trimit la taică-tu!
- La mulți ani! Să fii fericită!
- Nuuuu! Opriți-vă! Opriți-vă! E de-ajuns! strigă deodată Maria, singurul spectator din sală. Ce faceți? Ce căutați aici?
- Nu vezi? Ne pregătim, răspund cu toții în cor.
- Pentru ce?!
- Pentru momentul în care o să-ți dai seama.
- Să-mi dau seama.. de ce?
- Că ne lași să ne jucăm pe clipele tale.

Brusc, norii din spate s-au oprit. Nu mai pluteau. O pereche de aripi tocmai începea să zboare. Iar Maria cânta. Cânta direct din inimă.