Dac-ar fi să-ți ții în palme inima..

Tudor o privește, uluit.
- Maria, ce faci?!
- M-am hotărât să umblu cu inima pe-afară, răspunde ea senin.
Tudor nu-și poate desprinde privirea de pe inima Mariei, care-i bate, ritmic, în palmă. Ridică ochii, o privește tulburat și o întreabă:
- Maria, dar nu ți-e frică?
- Frică? De ce?
- Că ai putea muri.
- Niciodată nu m-am simțit mai vie. O văd, Tudor, o văd cum tresare, cum bate pentru mine. O aud, în sfârșit o aud. Și simt cum mă ține caldă. Cum să-ți fie frică de-așa bucurie!
- Maria, dar.. Maria, nimeni nu mai umblă cu inima-n palmă!
- Tocmai. Tu-ți dai seama? Dac-ar fi să-ți ții în palme inima, s-o vezi cum se-nnegrește cu fiecare gând mânios, ai mai putea să uiți de tine?
- Maria, Maria, vino-ți în fire!
- Dac-ar fi să-ți ții în palme inima, în fiecare zi, pe drum, când alergi să iei metroul, când stai la birou, ai mai putea trăi la fel? Ai mai vrea să fii în viața ta?
- Ești așa ciudată, zău!
- Și dac-ar fi ca toți oamenii să umble cu inima-n palme, să și-o arate unul altuia, în loc de-atâtea vorbe, s-ar mai putea răni? Să ne-ntâlnim de dimineață, Tudor, și-n loc să ne salutăm, să ne arătăm inimile unul altuia.
- Maria, ăsta e un non-sens! Pune-ți inima la loc în piept!
- Nu. Nu mai e cale de-ntoarcere, Tudor. De-ndată ce-am scos-o, n-o mai pot băga la loc. Nu mai pot fi la fel.
- Nu-mi vine să cred cât ești de inconștientă. Te-ar putea răni cineva oricând!
- Nu poți fi rănit când ești deja cu inima pe-afară.
- Maria, dar ce-o să faci? Dacă, prin absurd, supraviețuiești, ce-o să faci când o să fii bătrână și nici n-o s-o mai poți ține?
- Aici e frumusețea. Trupul meu se modifică, devine altul. Dar ea, ea o să-mi amintească de faptul că-s tot eu. Același suflet fără vârstă.
- Maria, toanto, te iubesc, n-aș vrea să ți se-ntâmple ceva.
- Tudor, inima mea nu te crede. Uite, s-a făcut mică.
- Ce vrei să spui?
- Vreau să spun că iubirea există pur și simplu, ea doar e și tu doar ești.
- Nu-nțeleg nimic.
- Nu poate sta lângă frică, Tudor. Dacă ți-e frică, deja ai ieșit din ea și te temi, de fapt, pentru tine.
- Maria, te rog, revino la ce-ai fost.
- Vezi, aici e marea tristețe. Eu am fost mereu așa. Tu ți-ai construit o imagine pe care s-o iubești, de fapt. Și-acum nu se mai potrivește.
- Știi bine că nu-i așa. Ești liberă să fii cum vrei tu.
- Liberă? Păi tocmai! Că nu-s! Când doar ești, îl lași și pe celălalt să fie. Suntem în primul rând liberi, suntem în primul rând noi și-apoi mai există bucuria întâlnirii. În lumea asta a mea, plecările, timpul petrecut unul în absența altuia nu înseamnă părăsire, dimpotrivă, e regăsire. Înseamnă timp să te vezi, timp să te știi, ca atunci când te întâlnești cu celălalt, să fii gol de orice povară a ideilor fabricate.
- Ai dreptate, m-am înșelat. Nu mai pot să stau. Nu mai are rost. Tu vrei să fii singură, iar eu sunt un prost. Rămâi cu bine, Maria.
- Tudor, tu, dor, n-ai înțeles..
Inima Mariei s-a-nroșit. Bate mai tare, i se zbate în palmă. Maria îl privește. Îl urmărește cum se depărtează, cum devine tot mai mic.
- Și eu te iubesc, Tudor.