Gabriela Constantinescu

Șaptezeci și trei de oameni cărunți s-au așezat la sfat în jurul unui taburet. S-au speriat nespus când s-au trezit  la șapte și treisprezece minute ca-n toți zorii unui timp și încălțând papucii verzi din doc, nu i-au mai putut scoate. Au ieșit cu toții pe strada dăltuită în azur  cu ceasornice desenate pe trotuare de bătrânii satului. S-au hotărât să intre în dulap și să aștepte, dar în dulap creșteau, haotic, umerașe. Din toate, unul li s-a suit în creștet și n-a mai coborât vreodată. Au ieșit cu toții pe strada dăltuită în azur. S-au hotărât să cânte la ferestre, poate s-or scăpa; dar de fereastră se loveau, icnind canarii galbeni. Din toți, unul le-a intrat în ureche și nu s-a mai desprins nicicând. Au ieșit cu toții pe strada dăltuită în azur. S-au hotărât să umble goi pe stradă, dar pe stradă au început să ticăie ceasornicele din asfalt iar limbile li s-au înfipt în tălpi și nu le-au mai ieșit vreodată. A doua zi, au i...

Pe-un câmp de maci înfiorați de siluete s-au strâns, în zi îngreunată de timp peste timp pictorul, olarul și-o bătrână. Doreau, împreună, să facă omul, s-aducă-n lume, cu suflul nou, candoare și galanță. Visau cum se-ntorc în lumea lor la oamenii ce de-un timp după timp își țin chipurile apăsate de uitare către zid. Doar lângă zid se nasc și mor. Doar la un zid privesc. Fiecare om își știe cărămizile mai bine  decât surâs matern. De altfel, nu se privesc in ochi decât o singură dată Mama dă naștere pruncului, apoi se-ntorc amândoi cu fața la zid. O dată ajuns la maturitate, se căsătorește, întotdeauna în dreapta, căci o forță îi orânduiește de-a pururi perechi. Apoi se-ntorc înapoi cu fața la zid. Din șirul nesfârșit de oameni s-au desprins ei, în zi cu vânt domol, să caute, să facă, viață. Olarul, cu mâinile săpate-n cute, dădu forma. Pictorul, împletind culoare, dădu înfățișare Iar bătrâna, încercând să-i dea și spirit, muri. Era go...

În orașul umbrelor trecătorii se opresc să-și afunde pasul pe podea. Fiecare pas mai prelung sau mai firav rămâne un timp. Iar măsura tristeții celor ce pășesc se măsoară tocmai în durată. Pasul trecătorului  abătut rămâne vreme de o mângâiere Pasul trecătorului depresiv rămâne preț de o prăbușire în gol Pasul trecătorului resemnat rămâne doar cât spuma zilei Pasul trecătorului fericit nu rămâne niciodată. Pentru că trecătorul fericit zboară deasupra podelei. Locuitorii orașului umbrelor nu au văzut niciodată unul pentru că ei supraviețuiesc din a măsura adâncimea pașilor. Dar la cât de mulți trecători se-adună înghesuindu-se cu pași de tic și tac printre obiecte cu linii certe ai zice că printre ei se află foști, trecuți, deunăzi Zburători.

Avânt spre ușa femeii universale cu rod de prunci în pântec. Pruncii i se desprind în valuri aruncând, către viață, plămânii. Plămânii umflați de spirit se năpustesc, întru a fi. Femeii îi cresc. Gurii. Ofranda Femeii din glasul de cu seară îi cad, năpustindu-se cântece de leagăn. Învârtind, către pruncu-i sensul lui a fi Lui a nu fi singur. Femeii îi cresc. Urechilor. Viori Femeii din urechea cu emoții îi apar, ca dintr-o umbră suspinând și se scutură, glasuri limpezi. Glasuri fragede cu miros de lapte sfânt. Și-i înlesnesc, ca dintr-o mână prăfuită, amintire maternă. Iar mâna-nfiorată de piele limpede mustește mângâierea. Duios i-ar fi parcursul. Femeii îi crește inima. Îi crește, arcuind în ritm, tavanul firii. Iar mâna se-nfioară de-o cută ce se-arată. Groapă de prunc, groapă și-n suflet, groapă de forma rotunjimii vieții timpurii. Femeii i-a rămas amuțit, glasul iar urechile, plesnesc de liniște. Mâinile i s-au uscat și cad, prăbușind...

Frunte peste frunte Se nascu un gand Tremurand a om Fiindca fiintele se nasc Din suflu ales Din maini de vifor Sau din umbra necuprinsa Ori din rafuiala firii Ce se vrea uitata-n spirit Gandul nascut A-nceput sa creasca ochi Esenta si contur Si s-a aratat fiinta Fiinta peste gand Ales sa nu mai stoarca Refugiul lui a fi Si s-a facut Femeie Mama Si-atunci Gandul s-a preschimbat In dragoste Iar sens N-a mai avut vreodata.

Anul trecut, intr-o zi torida, similara celei de azi, sedeam lenesa in fata laptopului. Cand? Ce sa vezi? Deschid un mail care ne indemna sa descoperim "comoara", folosindu-se de mult-persuasivul-hai-cu-noi "tu esti cheia". Deja aveam ochii mari si ma simteam metalica si ruginita. Insa, ca la 20 de ani, fara griji si fara.... am inghitit in sec. Minunea a picat insa subit, lovindu-ma in crestet si-am dat fuga sa ma inscriu, spontan si irevocabil. Avea sa fie cea mai faina experienta de studentie pentru mine, Scoala de Vara Cognosis, pe-atunci la Brasov. A-nsemnat oameni dragi, nopti nedormite si dezvoltare personala simtita pana-n adancul zambetului. Asa de mult mi-a placut incat m-am decis ca vreau ( a se citi vreeeaaaau ) ca la editia viitoare sa fiu organizator. Asa ca iata-ma. Si pentru ca m-am ales c-un om drag, m-am gandit sa-i iau un "interviu", ca tare-am vrea sa putem da prin cuvinte ce-ti poate oferi o astfel de experienta. Informatii punctuale,...

Il vad umbrit de conturul obscur al ochilor tai. Linia trupului i s-a-ntrerupt de cand a aruncat cu gandul in tine. Din clipa fara timp, a hotarat: se muta din spatiul mintii tale. Si-i cad sertarele. Se prabusesc, surpandu -te. I-a cazut violoncelul Din sertarul din ureche. Prabusit, ceasul ticaie Din sertarul cu viata. Frant, zace si zmeul Din sertarul ce surade copil Singura, urma de trup iubit Se zbate in sertarul cu simtiri I-a alunecat si sertarul gurii Si zambetul frant Dintr-ansul Vrea sa devina al tau. Lipeste-l de tine. Pana nu-ti cade Sertarul identitatii.

Imi amintesc, cu drag si duiosie, de-un batran care, intrebat cati ani are, a raspuns "Niciunul. I-am pierdut  pe toti". Ce fain mi s-a parut atunci, auzindu-l. Perioada ce-a trecut mi-a fost incarcata afectiv si cumva, parca m-am mutat in mine si-am cotrobait prin ganduri. M-am privit dintr-un punct imobil si-am adunat impresii si crampeie. Cred ca daca m-as sui acum pe ochii mei batrani, mi-as zambi. Si-as raspunde, asemenea batranului, ca mi-am pierdut anii, dar nu in sensul de irosire, ci de imposibilitatea reintoarcerii si zambetul amintirii. Si-am aflat despre mine ca... Imi expun foarte mult latura creativa, suprarealista, artistica si pare ca nu sunt capabila sa am experiente simple, brute. Imi amintesc ce mult m-a atras un titlu al lui Noica, "Mathesis sau despre lucrurile simple." Caut foarte mult simplitate, in sensul de lipsa de incarcare, de sufocare, de absenta a surplusului. Ador simplitatea cotorului de carte, a liniilor trupului uman, a urechilor ...

Omul ce isca lumina si tacere cu maini zidite in penumbra si-obraji imbujorati intr-un rastimp Sunt, m-adun si parc-astept sa nu mai fiu decat o umbra infiorata de cuvinte simple Sunt, rasuflu si mai sper sa descos fire de vis vis prelung vis duios vis care se vrea fiinta Si se trezeste mangaiere.

Timpul a suflat inspre cutia cu dorinte vechi a   trecatorului cocosat de-atatea clipe mute Voia ca de la o secunda la alta Sa-i creasca maini Sa-si vada freamat de degete Sa-si mangaie zilele Sa-mbratiseze omul Pentru ca el sa-si simta neputinta Imbatranirea trupului si-a firii Ca pe dezmierdarea mamei Care stie ca si pruncul Trebuie sa piara. Ia-mi, dar, mainile, spuse trecatorul Si-n insingurare Sa ma dezmierde timpul. Tic, tac Si-au cazut.

Am ridicat timpul Si-am ascuns sub el Doi oameni aruncand copacul De la unul la altul Batranul cu obloane-mbatranite peste pleoape Se mira, se-ntreaba De ce, aruncand cu drag copacul Il primeste desfrunzit Tanarul cu obloane nedormite peste pleoape Se mira, se-ntreaba De ce, aruncand cu drag copacul Il primeste sec si putred Atunci s-a ridicat timpul Si m-a ascuns sub el. Privind iarasi copacul, S-a ivit in mine gandul Ca gresit e omul.

Când mi-au căzut ochii pe afiș și am văzut că piesa este în regia lui Felix Alexa, mi-am spus că trebuie să văd “Moartea unui comis voiajor” de Henry Miller. Asta pentru că toate celelalte de până acum au avut stilul atât de drag mie, cu urme de absurd, suprarealism și o fantastică abilitate de a pune în lumină umanitatea. Avându-l ca protagonist pe Victor Rebengiuc, însoțit pe scenă de către soția sa, atât în piesa cu pricina, cât și în realitate, Mariana Mihuț, piesa s-a dovedit a fi una dintre cele mai încărcate emoțional pe care le-am văzut până acum, cu atât mai mult cu cât drama se năștea din simplitate, din condiția omului comun și neînsemnat care se gândește cu o înverșunare aproape patologică la faptul că este important, valoros și cunoscut. Astfel, se conturează povestea unei familii cu doi fii, zdruncinată de momentul pierderii sănătății psihice a tatălui. Cei doi fii ai săi sunt departe de a fi împliniți în plan profesional sau personal, punându-se accent pe tendința nesă...

Pe coloana mea de vise frante Cresc obloane stacojii Din reverii infipte in momente tulburi Se desprinde gol, un gand incert De cate ori n-ai trecut granita secventei mistice, tu, gandule? L-am intrebat cu glas confuz Mereu m-am oprit la sfarsit de om, imi zise. Te-ai urcat in cer si te-ai lovit de frunte divina, l-am dojenit Am cautat caderea din penumbra, dar am gasit lumina, imi raspunse. De-ar  fi zambetul soapta-n cadere, i-as plamadi ureche sa-l asculte, zise lumina, suspinand un timp ascuns. Si-atunci mi-am luat visul, gandul si lumina Si-am suflat spre ele vifor de fiinta Asa mi-ai aparut. Tu, cadere de om in soapta secundara

Intr-o zi, genele mi-au plecat de pe pleoapa Spuneau, tresarind Ca nu s-au plimbat niciodata pe trup Ca nu-i stiu forma Intr-o alta, degetele mi s-au desprins de mana Spuneau, suspinand Ca n-au stiut niciodata cum e sa fii singur Ca nu-i stiu sensul Intr-o zi, inima s-a scuturat de aorta Spunea, trepidand Ca n-a stat niciodata intr-un buzunar Ca nu-i stie goliciunea Intr-o alta, suflul mi s-a desprins de fiinta Spunea, tremurand Ca n-a fost niciodata talpa de pantof Ca nu-i stie apasarea Si de-atunci Nu mai sunt.

Eu am scris recenzia piesei, insa fara a-i fi vazut finalul. De-astea-s faine recenziile, ca nici cititorilor nu trebuie sa li-l relevi. Nu stiam exact ultimele doua minute, fiindc-am fugit cu drag, atunci, catre gara. De "Vizita batranei doamne" zic. Genul ala de final de te lasa-nmarmurit si pustiit de cuvinte. Genial! Si-l pun deoparte, ca pe-un lucru fost neterminat, incheiat cu o tacere.

Dupa un seminar neinsemnat, cu spontaneitate si de dragul apropierii, am luat-o pe Ioana la brat si-am mers de la Eroilor pana ce-am ajuns pe Lipscani. Am intrat printr-o zona pe unde nu mai colindasem, cu cladiri vechi, obosite de-atatea ploi, cojite si cu amaraciunea vechiului sufocat de uitare. Asa-s de faine! Poate s-a desprins tencuiala de emotie c-a  vazut suras de copil trecand pe langa ea. Of, nu stiu, dar cu siguranta are povesti ticsite printre ziduri. Iar discutia cu Ioana mi-a fost prilej de fascinatie, caci gaseam elemente, le uneam, imi aluneca mintea catre integrarea intr-un tot, al ei. Mi-am amintit de liceu, cand o stiam foarte putin si o etichetasem drept tipa cu ton pisicos, care intr-o improvizatie la teatru tot spunea de ceva ingrozitor pe care nu-l putea povesti, in vreme ce eu vorbeam de pata de pe cortina care se tot marea sau insistam sa-mi zica ce-i atat de ingrozitor. Regret c-am fost atat de taioasa si de redusa in ceea ce o privea, am cazut in patima ...

Mi-e Radu. Pe Radu mi l-a adus un mail despre "Imparatul mustelor"a lui Golding. Si cateva randuri intr-o vara. "Te-am vazut in capatul culoarului, negru, grabit. Am vrut sa strig. Dar m-a izbit farmecul lucrurilor neterminate. Cred ca mi-am uitat cuvintele de sfarsit in dansul ala. Sunt mica, dar mare si nu vreau sa termin ce-a ramas nespus[...]" "Tu, Gabi, tu aveai ochii mei. Si acea stralucire ceroasa, autosuficienta. Cereai mai multa deschidere- mi-era teama sa nu faram oglinda. Boem, meditativ, de inima albastra, ma bucur himeric ca te-am intalnit!" Mi-e Radu fiindca are ochi blanzi.                               il mananca urechile cand e ciorba acra.                               atunci cand e obosit, inainte sa deschida usa, se-nvarte-un pic              ...

S âmbătă, pe 17 decembrie c-un om drag și zâmbetul pe chip m-am dus în locu-mi preferat, la Teatrul National București, Sala Mare, unde s-a jucat “Vizita bătrânei doamne “, în regia lui Alexander Morfov. O piesă cu iz de fantastic, aparentă comedie cu profunde valențe tragice, având puternic conturate dramele personajelor sale, individualizate până la o aparență josnică, patologic de orientate către slăbiciune. Am avut senzația, în mai multe momente, ca nu mă aflu la o piesă de teatru, ci, din punct de vedere al decorului, în fața unei reverii lărgite spre vis și asta fiindcă scena TNB-ului are niște întrebuințări uluitoare, ascunde și relevă decorul. Fie intra gara-n scenă, adăpostindu-se și devenind podea, fie se ivea și se-ascundea o vilă cu un nivel și cu balcon din spatele scenei, fie apăreau două niveluri ce adăposteau o băcănie și toaletele, respectiv, mai jos, biroul primarului, al politistului si cabinetul medicului. Multe personaje, toate făceau câte ceva simultan, părea că ...

Iata-mi crampeiul preferat din cartea draga. "Se gandea mai ales la faptul ca in momentele de accentuare a bolii, imediat premergatoare crizei de epilepsie (in cazul in care aceasta se producea in stare de veghe), exista un grad de incordare maxima, cand in starea lui de totala descurajare, de adanca depresiune sufleteasca, interveneau brusc cateva clipe, in cursul carora creierul i se inflacara fulgerator si toate resorturile lui vitale, incordandu-se cu o forta extraordinara, se declansau intr-un formidabil elan de traire. Senzatia vietii, a constiintei de sine capatau o intensitate aproape inzecita in clipele acelea cu intermitente de fulger. O claritate extraordinara ii lumina mintea si inima. Toate framantarile, tot zbuciumul, toate indoielile lui pareau ca se imprastie dintr-o data, topindu-se intr-o armonie desavarsita, intr-o liniste senina plina de bucurii si sperante, suprema intelepciune si de o constiinta deplina a finalitatii. Dar momentele acestea de ...

Vino, pas Sa-mi strivesti amarnic soapta Vino, soapta Sa imi plamadesti un vis Vino, vis Sa-mi visezi o lumina Vin', lumina, Sa-i vad somnul zambind Vin', tu, zambet Sa-mi surazi o fereastra. Vin', fereastra Si ramai, Pan' la cel din urma-nchis. ~Deseneaza-mi o usa.~ Tigara, fuma-mi-va tacerea Tacand, i-as spune ca-l iubesc Iubindu-l, i-as da chip de cuvant, ochi de murmur, maini de drum, forma de umar, Mi-ar fi mangaierea unei viori infiorate de arcus rasarit din degete asuprite de caldura mainilor impreunate intru muzica din doi Din doi in noi. Din noi in insine. Din insine in nostru. Din nostru in noua. Din noua in visul mut. Si-ntotdeauna tineri. Noi! ~Adu-mi, aprinde, fumeaza-mi sarutul.~