Așchia canta departe în suflet

Șaptezeci și trei
de oameni cărunți
s-au așezat la sfat
în jurul unui taburet.

S-au speriat nespus
când s-au trezit 
la șapte și treisprezece minute
ca-n toți zorii unui timp
și încălțând papucii verzi din doc,
nu i-au mai putut scoate.
Au ieșit cu toții
pe strada dăltuită în azur 
cu ceasornice desenate pe trotuare
de bătrânii satului.

S-au hotărât să intre în dulap
și să aștepte,
dar în dulap
creșteau, haotic,
umerașe.
Din toate, unul li s-a suit
în creștet
și
n-a mai coborât vreodată.
Au ieșit cu toții
pe strada dăltuită în azur.

S-au hotărât să cânte
la ferestre,
poate s-or scăpa;
dar de fereastră
se loveau, icnind
canarii galbeni.
Din toți, unul le-a intrat în ureche
și
nu s-a mai desprins nicicând.
Au ieșit cu toții
pe strada dăltuită în azur.

S-au hotărât să umble goi
pe stradă,
dar pe stradă
au început
să ticăie
ceasornicele din asfalt
iar limbile
li s-au înfipt în tălpi
și
nu le-au mai ieșit vreodată.

A doua zi,
au ieșit
pe strada dăltuită în azur.
S-au hotărât
să se așeze toți la sfat
în jurul unui taburet.
Dar taburetul a plesnit,
iar așchiile le-au pătruns
în suflet.
Și-atunci,
canarii au zburat în zare,
umerașele s-au ordonat în dulap,
limbile s-au întors la ceasornice,
iar papucii au plecat singuri, agale.

Tic, tac
Cadavrele s-au rostogolit
pe strada dăltuită în azur,
iar
ceasornicele din trotuar
tic
au dispărut
tac.

Cadavrele
se mai rostogolesc
și astăzi,
iar așchiile
n-au mai ieșit
nicicând.