Naștere târzie

Avânt spre ușa
femeii universale
cu rod de prunci în pântec.
Pruncii i se desprind în valuri
aruncând, către viață, plămânii.
Plămânii umflați de spirit
se năpustesc,
întru a fi.

Femeii îi cresc. Gurii. Ofranda
Femeii din glasul de cu seară
îi cad, năpustindu-se
cântece de leagăn.
Învârtind, către pruncu-i
sensul lui a fi
Lui a nu fi
singur.

Femeii îi cresc. Urechilor. Viori
Femeii din urechea cu emoții
îi apar, ca dintr-o umbră suspinând
și se scutură,
glasuri limpezi.
Glasuri fragede
cu miros de lapte sfânt.
Și-i înlesnesc,
ca dintr-o mână prăfuită,
amintire maternă.

Iar mâna-nfiorată
de piele limpede
mustește mângâierea.
Duios i-ar fi parcursul.
Femeii îi crește inima.
Îi crește, arcuind în ritm, tavanul
firii.
Iar mâna se-nfioară
de-o cută ce se-arată.
Groapă de prunc,
groapă și-n suflet,
groapă de forma
rotunjimii
vieții timpurii.

Femeii i-a rămas amuțit, glasul
iar urechile, plesnesc de liniște.
Mâinile i s-au uscat
și cad, prăbușindu-se,
ca dintr-un copac cu ramuri
prea grele, prea săpate-n scoarță
La ușa pântecului său
nu mai răspunde 
Viața.