Gabriela Constantinescu

Una dintre cele mai valoroase lecții pe care mi le-am luat de la cursul de teatru a fost faptul că, în contextul de acolo, lucrurile pe care le trăiești în interior capătă valoare de-abia în momentul în care le scoți în exterior și te lași văzut. În clipa în care spui cu adevărat ceva despre tine, despre cine ești, despre ce crezi, despre ce simți, cel care te privește înțelege și se emoționează.  "Vreau să fiu vulnerabilă", spun eu.  Am o minte foarte parșivă, însă. Ea știe și înțelege tot. Concret, ce fac de fapt e că rămân într-un alint pasiv "Știu, știu, știu că nu mă las văzută, dar ce să fac, sunt blocată."  Ce comod, nu? "Vreau să fiu vulnerabilă" e o minciună. Motivul e simplu. Nu sunt dispusă să fac nimic, cu adevărat. Când mi-am dat seama de asta, m-am luat la o discuție sinceră și m-am întrebat care sunt beneficiile care mă țin în punctul ăsta. Răspunsul a venit imediat: "Fără durere".  Zilele trecute citeam un a...

M-am gândit o vreme dacă să scriu. Oricum e totul împânzit de cuvinte, de păreri, îmi spuneam. De ce-ar mai fi nevoie și de-ale mele? Ei bine, greșit. Cred că tocmai atitudinea asta, precum a mea, se numără printre factorii care ne-au adus aici. Pasivitatea. Lipsa acțiunii.  Vineri seară, când s-a produs tragedia de la Colectiv, eram undeva în creierii munților cu un grup de europeni și echipa de organizare din care făceam parte. Culmea, întâmplător, ne aflam în jurul unui foc de tabără imens, iar eu discutam cu un olandez despre fragilitatea vieții, despre linia fină care desparte blândețea focului de forța lui de-a ne distruge.  A doua zi dimineață, când m-am trezit, prima veste pe care-am auzit-o a fost cea despre incendiu. Nu aveam semnal la telefon, internetul mai degrabă nu mergea, așa că nu am putut afla prea multe. Ieri, când am ajuns acasă, am observat că lucrurile nu mai erau așa cum le-am lăsat. Prietenele mele erau șocate și speriate, newsfeed-ul era plin ...