M-am gândit o vreme dacă să scriu. Oricum e totul împânzit de cuvinte, de păreri, îmi spuneam. De ce-ar mai fi nevoie și de-ale mele? Ei bine, greșit. Cred că tocmai atitudinea asta, precum a mea, se numără printre factorii care ne-au adus aici. Pasivitatea. Lipsa acțiunii.
Vineri seară, când s-a produs tragedia de la Colectiv, eram undeva în creierii munților cu un grup de europeni și echipa de organizare din care făceam parte. Culmea, întâmplător, ne aflam în jurul unui foc de tabără imens, iar eu discutam cu un olandez despre fragilitatea vieții, despre linia fină care desparte blândețea focului de forța lui de-a ne distruge.
A doua zi dimineață, când m-am trezit, prima veste pe care-am auzit-o a fost cea despre incendiu. Nu aveam semnal la telefon, internetul mai degrabă nu mergea, așa că nu am putut afla prea multe. Ieri, când am ajuns acasă, am observat că lucrurile nu mai erau așa cum le-am lăsat. Prietenele mele erau șocate și speriate, newsfeed-ul era plin de gânduri despre tragedie, mama mă săruta mai apăsat pe frunte.
Am început să vreau să înțeleg. Am citit, am ascultat. Ce văd eu e că se caută vina în exterior. Vinovații să plătească. Cred foarte tare că tipul ăsta de atitudine ne ține pe loc. Dacă stăm să ne gândim, trăim într-un sistem căruia i-am permis să existe. Trăim într-un mediu pe care ni l-am creat singuri, prin aprobare tacită, prin lipsa de inițiativă. Degeaba se revoltă fiecare la el acasă, degeaba înjurăm sistemul, degeaba învinuim instituțiile. Degeaba e fiecare trist, în colțul lui, pentru ceea ce s-a întâmplat. Asta nu schimbă nimic.
Cum ar fi să se uite fiecare la ce poate face el diferit? Cum ar fi să ne gândim, concret, la cum poate contribui fiecare dintre noi la construirea unei Românii în care să ne fie drag să trăim?
Cred că singura atitudine care ne poate ajuta să înaintăm e să ne uităm la soluții și să ne asumăm responsabilitatea. Asta se-ntâmplă deja. Medicii fac tot ceea ce le stă în putință ca să-i salveze pe cei rămași în viață, psihologii și psihoterapeuții oferă servicii de consiliere gratuit, oamenii donează sânge, e o mobilizare incredibilă de resurse.
Evenimentul ăsta a fost picătura care a umplut paharul. Un pahar plin cu-o băutură amară pe care am consimțit s-o bem. Iată, se mai întâmplă ceva concret. Oamenii au ieșit în stradă, își exprimă revolta și cer să se facă dreptate. S-a rupt bula pasivității.
Cred, însă, că dacă ne dorim într-adevăr schimbarea, nu e suficient să demitem 3 politicieni corupți din funcții. E nevoie ca fiecare dintre noi să aleagă conștient schimbarea, începând cu metrul pătrat în care există. Aici, de fapt, cred că e și partea incomodă. Spunem că vrem, dar..
Ce e dispus să facă fiecare dintre noi, ca să se producă o schimbare?
Mi se mai pare esențial și să trecem de la vag la concret. Știm foarte bine ce nu mai vrem. Nu mai vrem corupție. Nu mai vrem să fim conduși de X, de Y și de Z.
Dar CE VREM, concret?
Și CUM obținem ceea ce vrem?
Nu credem în sistemul în care trăim, dar în CE credem?
E momentul ca acțiunile noastre să fie susținute de o bază concretă, coerentă. Dacă doar ne zbatem în gol, vor trece anii, #colectiv va fi încă o filă de istorie prăfuită, iar noi ne vom lupta cu același monstru, dar cu blănița pieptănată altfel.
Începutul s-a produs. Începutul e pe stradă.
Ce alegem, conștient și responsabil, să facem mai departe?
Comentarii
Trimiteți un comentariu