Gabriela Constantinescu

Pe culoarul din tren încep să se distingă pași. A urcat primul călător. O doamnă îmbrăcată-ntr-un taior de culoare închisă, cu ochi neobișnuit de verzi și mers apăsat își caută liniștită locul. Poartă în spate un rucsac simplu, din doc, cu un buzunar mic în exterior, care se leagănă în ritmul ei. La intervale foarte scurte de timp, urmărește atent cele două cifre înscrise pe bilet, de parcă numărul locului i-ar tot fugi din memorie. În cele din urmă, îl găsește. Se așează meticulos, cu rucsacul în brațe, așteptând să termine de citit un mesaj. Curând, lângă ea se așează un domn distins, cu pălărie pe cap, cravată neagră și o servietă maro, pe care-o așează printre alte bagaje, pe raftul de deasupra. Observând aceasta, doamne își privește rucsacul și îi aruncă o privire întrebătoare. Domnul observă subtilitatea care i se adresa și întreabă, cu amabilitate: - Doriți să vă puneți dumneavoastră bagajul sus? - Nu, nu, e-n ordine, o să îl țin aici, lângă mine. - Haideți, vă rog, al dum...

De-afară, se-aude ropot de ploaie. Stau pe un scaun, în fața unui ghișeu și aștept ca doamna de dincolo de tăblia de lemn să termine de vorbit la telefon. Încerc, din când în când, să articulez câte un sunet, însă îl înghit cu repeziciune. Șoptit, printre cuvintele care nu-mi erau adresate, găsește timp să mă întrebe ce doresc. -Vreau să plătesc taxa pentru următoarea lună de viață, îi spun. - Sigur, așteptați, vă rog. După ce epuizează discuția, închide și mă privește cu amabilitate. - Pot să plătesc și pentru altcineva? întreb eu. - Sigur. - Și cum știu dacă a ajuns unde trebuie? - Îi verificați respirația diseară, după ora 23:53. - Și dacă nu mai respiră? - Atunci, aveți la dispoziție 24 de ore să faceți o sesizare la "Biroul de erori umane", care va fi soluționată în cel mai scurt timp, înainte ca ultimul gând să părăsească persoana pentru care doriți să achitați. - Am înțeles, mulțumesc. Cu o apăsare de buton, deschide o fereastră pe ecranul imens de pe bi...

Pe scenă ne așteaptă deja Arlechino, interpretat de Adrian Ciobanu. De câte ori moare personajul ăsta în fața spectatorilor, cu fiecare reprezentație! Decorul e simplu: două scaune, un vraf de cărți, un lighean, o cadă, iar în spate, un paravan. Pe podea se întrezărește timpul: un ceas desprins parcă, din vremurile bufonilor. Printre noi, că doar se află pretutindeni, stă duioasă și serenă, Moartea, însuflețită de soprana Raluca Oprea. După ce și ultimul spectator s-a așezat în tihnă, iată-l pe Arlechino cărând în spate moartea, poate primul semn al sfârșitului său. Nu știm dacă greutatea sau apropierea ei, sau poate amândouă îi oferă un avânt al vieții, care se concretizează în jocul său energic, cuprins de exaltare. Mișcări bruște sau ample, pe-alocuri amețitoare și-un aer agitat, comic, completează tabloul de-nceput. "Mi-am irosit întreaga viață și azi e timpul să mor", spune el. De dincolo de-o ușă, înălțată până-n tavan, se ivește și Pierrot (Antoaneta Cojocaru). D...

Copacii-balerine, cu ramuri precum brațe de tânără duioasă s-au pornit să se rotească,  fiecare-n sensul său.  Oamenii, surprinși  s-au strâns cu miile  să îi privească. Ei nu știau că, demult, copacii erau înveliți  în piele fină,  uman de caldă,  matern de moale. Dar timpul,  într-o perioad-a tinereții sale, răpus de o cumplită boală a lipsei de formă, a-nceput să-i locuiască.  S-a hotărât să-și trimită câte-o secundă în fiecare por.  Curând, secundele au rămas înmărmurite și din tăcerea lor, s-a ivit o coajă,  fină și subțire, primul semn al rănii de uitare. Iată-i acum rotindu-și fiecare ramură în mlădieri fragile aidoma dansului  de-odinioară.  Ochii care îi priveau nu înțelegeau nimic,  dar absorbeau,  fără să-nțeleagă, fiece mișcare.  Rareori,  oamenii ăștia  împământeniți,  țepeni, scorțoși ...

La Bulandra, te-ntâmpină un șir de scări cu ecou metalic, care te poartă într-o sală dreptungiulară, cu scaunele spectatorilor dispuse pe trei laturi ale sale. După forfota așezării, așteptarea se termină brusc, când actorii intră în forță pe scenă și parcă simți că-nceputul se confundă cu tresărirea. Din momentul acela, începe magia. Cu ochii-nchiși, personajele ascultă sunetele de pe altă lume ale "Pescărușului" (Adrian-George Popescu) și poți vedea cum trupurile lor se-armonizează cu sunetul, cum se lasă pătrunși de el. Pesemne că și imaginația îi poartă în locuri îndepărtate, în care nu îi putem însoți. E-ncălzirea lor, dar și a noastră, fiindcă păstrezi energia și sâmburele începutului până la final. Primele personaje pe care le cunoaștem sunt Mașa (Ela Ionescu) și Medvedenko (Lari Giorgescu). Le cunoaștem și din mișcarea trupurilor lor, dintr-un dans deznădăjduit al opintirii și-al întoarcerii. Celelalte stau ghemuite, în tăcere, iar asta se păstrează pe tot parcursul...