La Bulandra, te-ntâmpină un șir de scări cu ecou metalic, care te poartă într-o sală dreptungiulară, cu scaunele spectatorilor dispuse pe trei laturi ale sale. După forfota așezării, așteptarea se termină brusc, când actorii intră în forță pe scenă și parcă simți că-nceputul se confundă cu tresărirea. Din momentul acela, începe magia. Cu ochii-nchiși, personajele ascultă sunetele de pe altă lume ale "Pescărușului" (Adrian-George Popescu) și poți vedea cum trupurile lor se-armonizează cu sunetul, cum se lasă pătrunși de el. Pesemne că și imaginația îi poartă în locuri îndepărtate, în care nu îi putem însoți. E-ncălzirea lor, dar și a noastră, fiindcă păstrezi energia și sâmburele începutului până la final.
Primele personaje pe care le cunoaștem sunt Mașa (Ela Ionescu) și Medvedenko (Lari Giorgescu). Le cunoaștem și din mișcarea trupurilor lor, dintr-un dans deznădăjduit al opintirii și-al întoarcerii. Celelalte stau ghemuite, în tăcere, iar asta se păstrează pe tot parcursul piesei. Ce e minunat la postura asta e că sunt și prezenți, dar și absenți. Absenți din prezentul momentului, dar prezenți prin legăturile dintre ei. De-aici, povestea începe să se dezvăluie. Devine irelevant să te străduiești să înțelegi cognitiv, să urmărești fidel și pe deplin firul poveștii, fiindcă dacă te lași să le simți emoțiile, înțelegi tot.
De pildă, dansul de început al Ninei (Antoaneta Cojocaru) și-al lui Costea (Ștefan Lupu), e-atât de duios, de candid, de aprins de-o vâltoare care-i copleșește. Îi însoțești și parcă simți cum îți urcă-n trup fluturii care zboară între ochii lor. Simți cum se iubesc. Simți, pentru că despre asta este vorba. La monologul Ninei, te simți singur, îngrozit, cutremurat, neputincios, pentru că nu doar cuvintele te duc într-acolo. Ochii ei, spaima ei, reacțiile celorlalți ascultând-o, sunetele, toate astea îți creează o experiență bogată, care te locuiește și ajungi să simți în trup cum urcă golul acela pe care nu o să poți niciodată să îl umpli cu răspunsuri. Și ce e minunat e faptul că îi crezi la fel de mult atunci când se-ntâlnesc, iar sentimentele lor nu mai sunt aceleași. Simți depărtarea, înstrăinarea din priviri și greul din atingeri.
Ce mi se pare fascinant este felul în care se lasă descoperite poveștile fiecărui personaj, iar conexiunile dintre ele sunt surprinse cu măiestrie în scene de grup care întotdeauna cutremură și aprind scântei de emoție. Îi priveam și parcă vedeam un joc al veacurilor, ca și cum lângă ei ar sta mai vechi personaje rusești, care dădeau viață și suflu cuvintelor rostite. Dacă urmărești încotro se-ndreaptă privirile fiecăruia, ce exprimă, o să vezi că totul are sens. În mod cert, ei SUNT personajele acelea și totul urmează un firesc. E vizibil cum își cunosc povestea, atât din acel "aici și acum", cât și trecutul de până atunci, viața aceea a lor care va rămâne necunoscută pentru noi, spectatorii.
M-au impresionat nespus simbolurile. Am plecat în gând cu floarea albă, pe care Nina i-o smulge Irinei Nikolaevna (Mihaela Teleoacă) într-o rostogolire ușor îndârjită. Naiv, crede că floarea unei actrițe celebre miroase-a glorie și-a viitor strălucit. Aceeași floare pe care Polina (Isabela Neamțu) dorește cu ardoare s-o smulgă omului iubit, ca pe-un dar pe care nu-l poate primi. Și-aceeași floare îi înconjoară într-un cerc în care, cu toții fac "Pac-Pac". Personajele astea își omoară bucăți din ele însele, din fragilitatea lor. Mi-a rămas în amintire și pânza imensă care le stă deasupra, unde stă divinitatea și unde trece parcă timpul sub tot felul de forme. Am admirat, de altfel, acel "Cine știe?", rostit cu ochii spre "cer". Și-apoi erau și jocul numerelor sau al cărților, hazard al vieții, pe care le-am simțit ca pe-un sfârșit neștiut de nimeni.
De departe m-a impresionat simbolul Pescărușului și conexiunea lui cu Nina. Pescărușul acela e însăși devenirea artistului. Strivit, într-o zi, ca din întâmplare. Naiv și pur, dăruindu-se ideii de măreție a artistului, crezând în glorie și neputând accepta umanitatea, simplitatea și banalul, sau chiar urâtul din spatele creatorului. Revelația Ninei, îndeosebi când o rostește la final, m-a emoționat și înlăcrimat de fiecare dată. Important este să crezi și să poți îndura. "Eu cred asta și sufăr mai puțin". Pentru că din interior, din adevăr, drumul devine mai ușor de purtat. Avântul către exterior și către glorie devine, de fapt, o meschinărie față de propria ființă, iar viața luminoasă e de fapt viața sinceră.
Rareori am simțit atât de multe la o piesă de teatru. Prima dată când am văzut-o, se lipiseră atât de tare emoțiile de mine încât nu mai voiam și nici nu mai puteam să mă întorc în realitatea pe care o lăsasem la intrare. Nu mai încăpeam în ea, fiindcă de fapt, crescusem. Eram un om mai frumos, mai luminos. Arta poate transforma. Minunat e să simți! Să aplauzi și să-ți pară că-ți zboară pescăruși dintre palme. Să rămâi cu imagini și să te lași purtat prin ele. Să îți iei avânt și să vrei să dăruiești frumosul oamenilor. Să fii deschis să primești din sufletele actorilor. Fiindcă ei asta fac acolo, aruncă înspre noi cu bucăți din sufletele lor și nu se tem că o să le frângem sau că nu o să le simțim. Dacă-ți lași ochii inimii s-o privească, piesa asta are să-ți ofere viață!
Primele personaje pe care le cunoaștem sunt Mașa (Ela Ionescu) și Medvedenko (Lari Giorgescu). Le cunoaștem și din mișcarea trupurilor lor, dintr-un dans deznădăjduit al opintirii și-al întoarcerii. Celelalte stau ghemuite, în tăcere, iar asta se păstrează pe tot parcursul piesei. Ce e minunat la postura asta e că sunt și prezenți, dar și absenți. Absenți din prezentul momentului, dar prezenți prin legăturile dintre ei. De-aici, povestea începe să se dezvăluie. Devine irelevant să te străduiești să înțelegi cognitiv, să urmărești fidel și pe deplin firul poveștii, fiindcă dacă te lași să le simți emoțiile, înțelegi tot.
De pildă, dansul de început al Ninei (Antoaneta Cojocaru) și-al lui Costea (Ștefan Lupu), e-atât de duios, de candid, de aprins de-o vâltoare care-i copleșește. Îi însoțești și parcă simți cum îți urcă-n trup fluturii care zboară între ochii lor. Simți cum se iubesc. Simți, pentru că despre asta este vorba. La monologul Ninei, te simți singur, îngrozit, cutremurat, neputincios, pentru că nu doar cuvintele te duc într-acolo. Ochii ei, spaima ei, reacțiile celorlalți ascultând-o, sunetele, toate astea îți creează o experiență bogată, care te locuiește și ajungi să simți în trup cum urcă golul acela pe care nu o să poți niciodată să îl umpli cu răspunsuri. Și ce e minunat e faptul că îi crezi la fel de mult atunci când se-ntâlnesc, iar sentimentele lor nu mai sunt aceleași. Simți depărtarea, înstrăinarea din priviri și greul din atingeri.
Ce mi se pare fascinant este felul în care se lasă descoperite poveștile fiecărui personaj, iar conexiunile dintre ele sunt surprinse cu măiestrie în scene de grup care întotdeauna cutremură și aprind scântei de emoție. Îi priveam și parcă vedeam un joc al veacurilor, ca și cum lângă ei ar sta mai vechi personaje rusești, care dădeau viață și suflu cuvintelor rostite. Dacă urmărești încotro se-ndreaptă privirile fiecăruia, ce exprimă, o să vezi că totul are sens. În mod cert, ei SUNT personajele acelea și totul urmează un firesc. E vizibil cum își cunosc povestea, atât din acel "aici și acum", cât și trecutul de până atunci, viața aceea a lor care va rămâne necunoscută pentru noi, spectatorii.
M-au impresionat nespus simbolurile. Am plecat în gând cu floarea albă, pe care Nina i-o smulge Irinei Nikolaevna (Mihaela Teleoacă) într-o rostogolire ușor îndârjită. Naiv, crede că floarea unei actrițe celebre miroase-a glorie și-a viitor strălucit. Aceeași floare pe care Polina (Isabela Neamțu) dorește cu ardoare s-o smulgă omului iubit, ca pe-un dar pe care nu-l poate primi. Și-aceeași floare îi înconjoară într-un cerc în care, cu toții fac "Pac-Pac". Personajele astea își omoară bucăți din ele însele, din fragilitatea lor. Mi-a rămas în amintire și pânza imensă care le stă deasupra, unde stă divinitatea și unde trece parcă timpul sub tot felul de forme. Am admirat, de altfel, acel "Cine știe?", rostit cu ochii spre "cer". Și-apoi erau și jocul numerelor sau al cărților, hazard al vieții, pe care le-am simțit ca pe-un sfârșit neștiut de nimeni.
De departe m-a impresionat simbolul Pescărușului și conexiunea lui cu Nina. Pescărușul acela e însăși devenirea artistului. Strivit, într-o zi, ca din întâmplare. Naiv și pur, dăruindu-se ideii de măreție a artistului, crezând în glorie și neputând accepta umanitatea, simplitatea și banalul, sau chiar urâtul din spatele creatorului. Revelația Ninei, îndeosebi când o rostește la final, m-a emoționat și înlăcrimat de fiecare dată. Important este să crezi și să poți îndura. "Eu cred asta și sufăr mai puțin". Pentru că din interior, din adevăr, drumul devine mai ușor de purtat. Avântul către exterior și către glorie devine, de fapt, o meschinărie față de propria ființă, iar viața luminoasă e de fapt viața sinceră.
Rareori am simțit atât de multe la o piesă de teatru. Prima dată când am văzut-o, se lipiseră atât de tare emoțiile de mine încât nu mai voiam și nici nu mai puteam să mă întorc în realitatea pe care o lăsasem la intrare. Nu mai încăpeam în ea, fiindcă de fapt, crescusem. Eram un om mai frumos, mai luminos. Arta poate transforma. Minunat e să simți! Să aplauzi și să-ți pară că-ți zboară pescăruși dintre palme. Să rămâi cu imagini și să te lași purtat prin ele. Să îți iei avânt și să vrei să dăruiești frumosul oamenilor. Să fii deschis să primești din sufletele actorilor. Fiindcă ei asta fac acolo, aruncă înspre noi cu bucăți din sufletele lor și nu se tem că o să le frângem sau că nu o să le simțim. Dacă-ți lași ochii inimii s-o privească, piesa asta are să-ți ofere viață!
Comentarii
Trimiteți un comentariu