Rotiri

Copacii-balerine,

cu ramuri precum brațe

de tânără duioasă

s-au pornit să se rotească, 

fiecare-n sensul său. 

Oamenii, surprinși 

s-au strâns cu miile 

să îi privească.

Ei nu știau că, demult,

copacii erau înveliți 

în piele fină, 

uman de caldă, 

matern de moale.

Dar timpul, 

într-o perioad-a tinereții sale,

răpus de o cumplită boală

a lipsei de formă,

a-nceput să-i locuiască. 

S-a hotărât să-și trimită

câte-o secundă

în fiecare por. 

Curând, secundele

au rămas înmărmurite

și din tăcerea lor,

s-a ivit o coajă, 

fină și subțire,

primul semn

al rănii de uitare.

Iată-i acum

rotindu-și fiecare ramură

în mlădieri fragile

aidoma dansului 

de-odinioară. 

Ochii care îi priveau

nu înțelegeau nimic, 

dar absorbeau, 

fără să-nțeleagă,

fiece mișcare. 

Rareori, 

oamenii ăștia 

împământeniți, 

țepeni,

scorțoși și 

înrădăcinați

își mai dau voie

să fie copaci.