Pe scenă ne așteaptă deja Arlechino, interpretat de Adrian Ciobanu. De câte ori moare personajul ăsta în fața spectatorilor, cu fiecare reprezentație! Decorul e simplu: două scaune, un vraf de cărți, un lighean, o cadă, iar în spate, un paravan. Pe podea se întrezărește timpul: un ceas desprins parcă, din vremurile bufonilor. Printre noi, că doar se află pretutindeni, stă duioasă și serenă, Moartea, însuflețită de soprana Raluca Oprea.
După ce și ultimul spectator s-a așezat în tihnă, iată-l pe Arlechino cărând în spate moartea, poate primul semn al sfârșitului său. Nu știm dacă greutatea sau apropierea ei, sau poate amândouă îi oferă un avânt al vieții, care se concretizează în jocul său energic, cuprins de exaltare. Mișcări bruște sau ample, pe-alocuri amețitoare și-un aer agitat, comic, completează tabloul de-nceput.
"Mi-am irosit întreaga viață și azi e timpul să mor", spune el.
De dincolo de-o ușă, înălțată până-n tavan, se ivește și Pierrot (Antoaneta Cojocaru). Desprins și el din povești cu arlechini, în straie de mim și cu haine atârnându-i de gât, coboară pe scări, pe ritmurile morții. Minunată-i vocea sopranei, trece de straturile de carne și-ajungi s-o simți pe pielea din suflet! Ajuns în fața ușii imaginare, Pierrot începe să bată în ritmuri comice. Subtil de observat e felul în care trupul lui se-nmoaie la auzul vocii ei. "Ce-i asta?", întreabă el. Chiar că. Ce-i asta? Niciunul dintre noi nu o cunoaște și cu toate acestea, e singura certitudine pe care o avem cu toții. Uite de ce e minunat să vezi piesa asta alături de o sală de oameni care pot muri.
Tot din mișcarea trupurilor, din povestea pe care-o spun, aflăm și care-i relația dintre cei doi. Și zău că înainte să spună orice, înțelegi! Mi-a rămas întipărit un detaliu în interacțiunea lor. E un moment în care-și dau jos paltoanele, le schimbă între ei, dar nu le îmbracă, ci le pun deoparte. De-abia la sfârșit am înțeles! "Eu eram numai Pierrot și nu puteam să fiu Arlechino"- citim de-aici o bucată importantă din personajul ăsta, care admiră cu drag în privire paltonul dantelat, de poveste, al prietenului său.
"Arlechino este prietenul meu cel mai bun și Colombina e nevastă-mea și acum Arlechino moare. Nu moare, doarme"
Pe cât e de comică, pe-atât e de-ncărcată de sens și de deznădejde secvența asta, în care Arlechino o strigă pe Columbina în somn, iar Pierrot își spune în mod repetat "Astea sunt numai gânduri!"
Asistăm apoi, la momentul inedit și intrigant al spectacolului, în care Pierrot exclamă "Ce idee mi-a venit!"
"N-ar însemna că eu ți-as face ție un mare serviciu dacă aș da timpul înapoi cu 2 ore? [..] să trag pe sfoară moartea și pe Arlechino în același timp!"
Iată cum Pierrot decide să ia viața lui Arlechino în propriile mâini, într-o lume în care nici timpul nu curge autonom, ci se lasă dus înainte și-napoi. Și, pentru că așa se obișnuiește între oamenii civilizați, Pierrot îi aduce și-un doctor (Vlad Oancea). Ce e grăitor și minunat de urmărit în secvența asta e interacțiunea doctorului cu moartea. Când o aude sau o privește, e înspăimântat și îngrozit de parcă exact în acel moment vede cum va muri. E blocat și-nmărmurit, se teme și ajunge să strige el însuși "Salvați-mă!". E vădit diferit față de cum o privește Arlechino, iar aici se creează și prăpastia fundamentală dintre cei doi: "Oamenii ca mine pătrund bucățică cu bucățică oamenii ca dumneavoastră, dar oamenii ca dumneavoastră nu înțeleg nimic din oamenii ca mine". E vorba despre diferența aceea de valoare umană, de esență și de înțeles.
După aceea, rolurile se inversează, iar doctorul îi cere sfatul lui Arlechino, care-i dă aici o lecție de valoare fabuloasă:
A: Mergeți și trăiți, atâta tot.
D: Adică cum?
A: Ca un om care poate muri
Urmează o secventă intensă, în care apare în scenă Colombina (Ela Ionescu): "Strânge-mă-n brațe, bunul meu, dragul meu Arlechino!". Observăm și reacția ei la auzul morții, în care trupul i se-apleacă, iar alergatul îi devine mai greoi. E diferită de a celorlalte personaje, desigur. Așa-i și dincolo de scenă. De altfel, ideea asta e surprinsă într-o replică a lui Pierrot "Și ție ți-e frică? Și mie! La toți ne e frică."
Urmărind trio-ul, privirile pe care și le-aruncă, bucuria din ochii ei, încântarea din ochii lui Arlechino, deznădejdea și șocul lui Pierrot, am strâns în interior o puzderie de emoții. Trădarea e privită diferit de fiecare dintre ei. Pentru Pierrot, e cea mai mare rușine, pentru că așa e privită de lumea de-afară. Pentru Arlechino, optica e diferită, pentru că sunt ultimele clipe din viața lui, nu mai are nimic de pierdut și se poate lăsa să simtă fericirea în brațele ei. Colombina, sensibilă, adevărată, îi reproșează lui Pierrot "Trădarea mea nu te atinge". Jocul celor trei m-a impresionat nespus, a fost atât de real încât am simțit că mă copleșesc emoțiile pentru fiecare poveste în parte. Aici stă cu siguranță măiestria, în faptul că legăturile astea se trăiesc atunci, se trăiesc adevărat și atunci când simți c-aduni de la fiecare emoție, e clar c-au reușit magie!
Hotărârea lui Pierrot "Nu-mi rămâne decât să mă răzbun pe tine prin moarte" și felul în care o rostește, e cutremurătoare.
"Dacă moartea ta se poate să fie opera mea, atunci fie!"
În ultimele clipe, Arlechino și Colombina se iubesc, se simt, și-o fac atât de real! Deznădăjduit, Pierrot se mișcă spre niciunde, iar moartea coase la o carte. Aici, mi-au dat o imagine fabuloasă! Îmi imaginam că sunt un bloc în interior și cu fiecare secvență-n parte, emoțiile mele mai urcau un etaj. Au luat de multe ori liftul, s-ajungă mai repede la ochi. Alteori, au luat-o pe scări, au stat în piept sau în gât, au zăbovit, și-au tropăit până le-am simțit.
"Sunt atât de nefericit!", exclamă Pierrot, pe când ne mustră, spunându-ne că noi, oamenii civilizați și meschini am inventat toate regulile astea. O face cu-atâta mâhnire, încât ajungi să crezi și să te simți vinovat pentru că dansezi pe ritmul unui sistem care poate ucide valori și poate rupe aripi.
Finalul e magic și măiastru. Atunci, emoțiile mele s-au mutat cu totul în ochi. De îndată ce moartea rupe ața cu care cosea duios la cartea vieții lui, Arlechino ajunge la sfârșitul vieții sale. Abia acum Pierrot îmbracă straiele lui și devine, iată, ce-și dorea la începutul piesei, doar că nu-i Arlechino, ci următorul care-o să moară.
E o-mpletire fabuloasă de mișcări ale trupului, emoții, povești spuse prin ochi și obiecte de recuzită simple, dar cu forță expresivă fantastică. Iar personajele, tocmai de-aia sunt atât de umane, pentru că apar în fața noastră exact așa: trup și emoție. Cu alte cuvinte, sunt adevărate. Asistăm la o moarte, dar de fapt, e despre cum trăiești asta. Arlechino e firul roșu care îi leagă pe toți și care, în același timp, înțelege! Dacă alegi să privești prin ochii lui, devii cu siguranță mai înțelept. Și totul e, de fapt, așa de fragil, iar personajele ne-aștern sub ochi propria vulnerabilitate!
Arlechino moare? Da. Și o dată cu el, s-ar putea să vă dați seama c-a murit ceva în voi sau că tocmai învie. E-o piesă-n care timpul doare. E-o piesă-n care propriile frici se joacă-n interior și urcă scările pân-ajung să-ți bată la ușa conștientului. E-o piesă-n care îți poți privi și tu moartea-n ochi. E-o piesă pe care, dacă te lași s-o simți, pleci de-acolo curățat. "Un curcubeu!"
După ce și ultimul spectator s-a așezat în tihnă, iată-l pe Arlechino cărând în spate moartea, poate primul semn al sfârșitului său. Nu știm dacă greutatea sau apropierea ei, sau poate amândouă îi oferă un avânt al vieții, care se concretizează în jocul său energic, cuprins de exaltare. Mișcări bruște sau ample, pe-alocuri amețitoare și-un aer agitat, comic, completează tabloul de-nceput.
"Mi-am irosit întreaga viață și azi e timpul să mor", spune el.
De dincolo de-o ușă, înălțată până-n tavan, se ivește și Pierrot (Antoaneta Cojocaru). Desprins și el din povești cu arlechini, în straie de mim și cu haine atârnându-i de gât, coboară pe scări, pe ritmurile morții. Minunată-i vocea sopranei, trece de straturile de carne și-ajungi s-o simți pe pielea din suflet! Ajuns în fața ușii imaginare, Pierrot începe să bată în ritmuri comice. Subtil de observat e felul în care trupul lui se-nmoaie la auzul vocii ei. "Ce-i asta?", întreabă el. Chiar că. Ce-i asta? Niciunul dintre noi nu o cunoaște și cu toate acestea, e singura certitudine pe care o avem cu toții. Uite de ce e minunat să vezi piesa asta alături de o sală de oameni care pot muri.
Tot din mișcarea trupurilor, din povestea pe care-o spun, aflăm și care-i relația dintre cei doi. Și zău că înainte să spună orice, înțelegi! Mi-a rămas întipărit un detaliu în interacțiunea lor. E un moment în care-și dau jos paltoanele, le schimbă între ei, dar nu le îmbracă, ci le pun deoparte. De-abia la sfârșit am înțeles! "Eu eram numai Pierrot și nu puteam să fiu Arlechino"- citim de-aici o bucată importantă din personajul ăsta, care admiră cu drag în privire paltonul dantelat, de poveste, al prietenului său.
"Arlechino este prietenul meu cel mai bun și Colombina e nevastă-mea și acum Arlechino moare. Nu moare, doarme"
Pe cât e de comică, pe-atât e de-ncărcată de sens și de deznădejde secvența asta, în care Arlechino o strigă pe Columbina în somn, iar Pierrot își spune în mod repetat "Astea sunt numai gânduri!"
Asistăm apoi, la momentul inedit și intrigant al spectacolului, în care Pierrot exclamă "Ce idee mi-a venit!"
"N-ar însemna că eu ți-as face ție un mare serviciu dacă aș da timpul înapoi cu 2 ore? [..] să trag pe sfoară moartea și pe Arlechino în același timp!"
Iată cum Pierrot decide să ia viața lui Arlechino în propriile mâini, într-o lume în care nici timpul nu curge autonom, ci se lasă dus înainte și-napoi. Și, pentru că așa se obișnuiește între oamenii civilizați, Pierrot îi aduce și-un doctor (Vlad Oancea). Ce e grăitor și minunat de urmărit în secvența asta e interacțiunea doctorului cu moartea. Când o aude sau o privește, e înspăimântat și îngrozit de parcă exact în acel moment vede cum va muri. E blocat și-nmărmurit, se teme și ajunge să strige el însuși "Salvați-mă!". E vădit diferit față de cum o privește Arlechino, iar aici se creează și prăpastia fundamentală dintre cei doi: "Oamenii ca mine pătrund bucățică cu bucățică oamenii ca dumneavoastră, dar oamenii ca dumneavoastră nu înțeleg nimic din oamenii ca mine". E vorba despre diferența aceea de valoare umană, de esență și de înțeles.
După aceea, rolurile se inversează, iar doctorul îi cere sfatul lui Arlechino, care-i dă aici o lecție de valoare fabuloasă:
A: Mergeți și trăiți, atâta tot.
D: Adică cum?
A: Ca un om care poate muri
Urmează o secventă intensă, în care apare în scenă Colombina (Ela Ionescu): "Strânge-mă-n brațe, bunul meu, dragul meu Arlechino!". Observăm și reacția ei la auzul morții, în care trupul i se-apleacă, iar alergatul îi devine mai greoi. E diferită de a celorlalte personaje, desigur. Așa-i și dincolo de scenă. De altfel, ideea asta e surprinsă într-o replică a lui Pierrot "Și ție ți-e frică? Și mie! La toți ne e frică."
Urmărind trio-ul, privirile pe care și le-aruncă, bucuria din ochii ei, încântarea din ochii lui Arlechino, deznădejdea și șocul lui Pierrot, am strâns în interior o puzderie de emoții. Trădarea e privită diferit de fiecare dintre ei. Pentru Pierrot, e cea mai mare rușine, pentru că așa e privită de lumea de-afară. Pentru Arlechino, optica e diferită, pentru că sunt ultimele clipe din viața lui, nu mai are nimic de pierdut și se poate lăsa să simtă fericirea în brațele ei. Colombina, sensibilă, adevărată, îi reproșează lui Pierrot "Trădarea mea nu te atinge". Jocul celor trei m-a impresionat nespus, a fost atât de real încât am simțit că mă copleșesc emoțiile pentru fiecare poveste în parte. Aici stă cu siguranță măiestria, în faptul că legăturile astea se trăiesc atunci, se trăiesc adevărat și atunci când simți c-aduni de la fiecare emoție, e clar c-au reușit magie!
Hotărârea lui Pierrot "Nu-mi rămâne decât să mă răzbun pe tine prin moarte" și felul în care o rostește, e cutremurătoare.
"Dacă moartea ta se poate să fie opera mea, atunci fie!"
În ultimele clipe, Arlechino și Colombina se iubesc, se simt, și-o fac atât de real! Deznădăjduit, Pierrot se mișcă spre niciunde, iar moartea coase la o carte. Aici, mi-au dat o imagine fabuloasă! Îmi imaginam că sunt un bloc în interior și cu fiecare secvență-n parte, emoțiile mele mai urcau un etaj. Au luat de multe ori liftul, s-ajungă mai repede la ochi. Alteori, au luat-o pe scări, au stat în piept sau în gât, au zăbovit, și-au tropăit până le-am simțit.
"Sunt atât de nefericit!", exclamă Pierrot, pe când ne mustră, spunându-ne că noi, oamenii civilizați și meschini am inventat toate regulile astea. O face cu-atâta mâhnire, încât ajungi să crezi și să te simți vinovat pentru că dansezi pe ritmul unui sistem care poate ucide valori și poate rupe aripi.
Finalul e magic și măiastru. Atunci, emoțiile mele s-au mutat cu totul în ochi. De îndată ce moartea rupe ața cu care cosea duios la cartea vieții lui, Arlechino ajunge la sfârșitul vieții sale. Abia acum Pierrot îmbracă straiele lui și devine, iată, ce-și dorea la începutul piesei, doar că nu-i Arlechino, ci următorul care-o să moară.
E o-mpletire fabuloasă de mișcări ale trupului, emoții, povești spuse prin ochi și obiecte de recuzită simple, dar cu forță expresivă fantastică. Iar personajele, tocmai de-aia sunt atât de umane, pentru că apar în fața noastră exact așa: trup și emoție. Cu alte cuvinte, sunt adevărate. Asistăm la o moarte, dar de fapt, e despre cum trăiești asta. Arlechino e firul roșu care îi leagă pe toți și care, în același timp, înțelege! Dacă alegi să privești prin ochii lui, devii cu siguranță mai înțelept. Și totul e, de fapt, așa de fragil, iar personajele ne-aștern sub ochi propria vulnerabilitate!
Arlechino moare? Da. Și o dată cu el, s-ar putea să vă dați seama c-a murit ceva în voi sau că tocmai învie. E-o piesă-n care timpul doare. E-o piesă-n care propriile frici se joacă-n interior și urcă scările pân-ajung să-ți bată la ușa conștientului. E-o piesă-n care îți poți privi și tu moartea-n ochi. E-o piesă pe care, dacă te lași s-o simți, pleci de-acolo curățat. "Un curcubeu!"
Comentarii
Trimiteți un comentariu