Iata-mi crampeiul preferat din cartea draga.
"Se gandea mai ales la faptul ca in momentele de accentuare a bolii, imediat premergatoare crizei de epilepsie (in cazul in care aceasta se producea in stare de veghe), exista un grad de incordare maxima, cand in starea lui de totala descurajare, de adanca depresiune sufleteasca, interveneau brusc cateva clipe, in cursul carora creierul i se inflacara fulgerator si toate resorturile lui vitale, incordandu-se cu o forta extraordinara, se declansau intr-un formidabil elan de traire. Senzatia vietii, a constiintei de sine capatau o intensitate aproape inzecita in clipele acelea cu intermitente de fulger. O claritate extraordinara ii lumina mintea si inima. Toate framantarile, tot zbuciumul, toate indoielile lui pareau ca se imprastie dintr-o data, topindu-se intr-o armonie desavarsita, intr-o liniste senina plina de bucurii si sperante, suprema intelepciune si de o constiinta deplina a finalitatii. Dar momentele acestea de luciditate, sclipirile acestea, nu erau decat presentimentul secundei finale (niciodata nu dura mai mult de o secunda), cu care se anunta atacul propriu zis. Secunda aceea era, desigur, insuportabila. Meditand mai tarziu, dupa criza, asupra acestui moment culminant, printul isi spunea adesea ca, de fapt, toate aceste clipe fulgeratoare si sclipiri de suprema autopercepere senzitiva si de intensa constiinta de sine si deci si de "traire superioara" nu sunt altceva decat simptome de boala, tulburari ale starii normale, iar daca este asa, nu mai poate fi vorba de o traire superioara, ci, dimpotriva, de una de ordin cu totul inferior; si totusi, el ajunse in cele din urma la o concluzie paradoxala: "In definitiv, ce importanta are ca e o stare de boala? Ce-mi pasa mie ca este o tensiune anormala, de vreme ce rezultatul, minutul acela de traire, evocat si analizat apoi in stare normala, dupa acces, de dovedeste a fi in cel mai inalt grad armonie si frumusete, ofera o senzatie euforica, nemaincercata si nebanuita pana atunci, o senzatie de plenitudine, de echilibru, de impacare, senzatia contopirii, intr-un elan extatic de ruga, cu cea mai sublima sinteza a vietii?" Aceasta formulare vaga, nebuloasa i se parea totusi de ajuns de explicita, atat doar ca-i exprima deocamdata prea slab gandul. [..] Caci parea exclus ca toata viziunea acelui moment sa fi fost doar o nalucire de vis fantastic, rod al unui creier turmentat de hasis, de opiu, sau alcool, care umilesc ratiunea si stalcesc sufletul, nalucire cu totul anormala si aberanta. [..] Daca in secunda ceea, adica in ultima clipa constienta dinaintea accesului, el apuca sa-si spuna lamurit si in deplina cunostinta de cauza: "Da, pentru clipa aceasta, merita sa-ti dai viata!", fara indoiala ca singura aceasta clipa pretuia cat o viata intreaga. De altfel, aspectul dialectic al concluziei sale nu-l preocupa catusi de putin: prostratia, destramarea sufleteasca, idiotizarea apareau ca o urmare evidenta a acestor "clipe sublime". Nu s-ar fi incumetat, de buna seama, sa-si sustina punctul de vedere intr-o eventuala discutie teoretica. Isi dadea seama ca concluzia la care a ajuns, cu alte cuvinte, ceea ce gandea el despre minutul acela final, continea desigur o eroare si totusi realitatea senzatiei incercate ii punea serios cugetul la grea incercare. Ce poate fi mai de netagaduit decat realitatea faptului insusi?
"Se gandea mai ales la faptul ca in momentele de accentuare a bolii, imediat premergatoare crizei de epilepsie (in cazul in care aceasta se producea in stare de veghe), exista un grad de incordare maxima, cand in starea lui de totala descurajare, de adanca depresiune sufleteasca, interveneau brusc cateva clipe, in cursul carora creierul i se inflacara fulgerator si toate resorturile lui vitale, incordandu-se cu o forta extraordinara, se declansau intr-un formidabil elan de traire. Senzatia vietii, a constiintei de sine capatau o intensitate aproape inzecita in clipele acelea cu intermitente de fulger. O claritate extraordinara ii lumina mintea si inima. Toate framantarile, tot zbuciumul, toate indoielile lui pareau ca se imprastie dintr-o data, topindu-se intr-o armonie desavarsita, intr-o liniste senina plina de bucurii si sperante, suprema intelepciune si de o constiinta deplina a finalitatii. Dar momentele acestea de luciditate, sclipirile acestea, nu erau decat presentimentul secundei finale (niciodata nu dura mai mult de o secunda), cu care se anunta atacul propriu zis. Secunda aceea era, desigur, insuportabila. Meditand mai tarziu, dupa criza, asupra acestui moment culminant, printul isi spunea adesea ca, de fapt, toate aceste clipe fulgeratoare si sclipiri de suprema autopercepere senzitiva si de intensa constiinta de sine si deci si de "traire superioara" nu sunt altceva decat simptome de boala, tulburari ale starii normale, iar daca este asa, nu mai poate fi vorba de o traire superioara, ci, dimpotriva, de una de ordin cu totul inferior; si totusi, el ajunse in cele din urma la o concluzie paradoxala: "In definitiv, ce importanta are ca e o stare de boala? Ce-mi pasa mie ca este o tensiune anormala, de vreme ce rezultatul, minutul acela de traire, evocat si analizat apoi in stare normala, dupa acces, de dovedeste a fi in cel mai inalt grad armonie si frumusete, ofera o senzatie euforica, nemaincercata si nebanuita pana atunci, o senzatie de plenitudine, de echilibru, de impacare, senzatia contopirii, intr-un elan extatic de ruga, cu cea mai sublima sinteza a vietii?" Aceasta formulare vaga, nebuloasa i se parea totusi de ajuns de explicita, atat doar ca-i exprima deocamdata prea slab gandul. [..] Caci parea exclus ca toata viziunea acelui moment sa fi fost doar o nalucire de vis fantastic, rod al unui creier turmentat de hasis, de opiu, sau alcool, care umilesc ratiunea si stalcesc sufletul, nalucire cu totul anormala si aberanta. [..] Daca in secunda ceea, adica in ultima clipa constienta dinaintea accesului, el apuca sa-si spuna lamurit si in deplina cunostinta de cauza: "Da, pentru clipa aceasta, merita sa-ti dai viata!", fara indoiala ca singura aceasta clipa pretuia cat o viata intreaga. De altfel, aspectul dialectic al concluziei sale nu-l preocupa catusi de putin: prostratia, destramarea sufleteasca, idiotizarea apareau ca o urmare evidenta a acestor "clipe sublime". Nu s-ar fi incumetat, de buna seama, sa-si sustina punctul de vedere intr-o eventuala discutie teoretica. Isi dadea seama ca concluzia la care a ajuns, cu alte cuvinte, ceea ce gandea el despre minutul acela final, continea desigur o eroare si totusi realitatea senzatiei incercate ii punea serios cugetul la grea incercare. Ce poate fi mai de netagaduit decat realitatea faptului insusi?
[..]
Pe urma i se paru deodata ca zabranicul intunecimii dinaintea lui se despica in doua si o grozava lumina launtrica i se revarsa in suflet. Clipa aceasta dura o jumatate de secunda doar; totusi, in constiinta lui se intipari limpede inceputul declansarii, cel dintai sunet al urletului acela ingrozitor, care, fara voia lui, tasni afara sfasiindu-i pieptul si pe care nici cum n-ar fi fost in stare sa-l opreasca. Pe urma, constiinta i se stinse brusc si totul disparu in bezna."
Pe urma i se paru deodata ca zabranicul intunecimii dinaintea lui se despica in doua si o grozava lumina launtrica i se revarsa in suflet. Clipa aceasta dura o jumatate de secunda doar; totusi, in constiinta lui se intipari limpede inceputul declansarii, cel dintai sunet al urletului acela ingrozitor, care, fara voia lui, tasni afara sfasiindu-i pieptul si pe care nici cum n-ar fi fost in stare sa-l opreasca. Pe urma, constiinta i se stinse brusc si totul disparu in bezna."
Comentarii
Trimiteți un comentariu