Crampei din zi

Dupa un seminar neinsemnat, cu spontaneitate si de dragul apropierii, am luat-o pe Ioana la brat si-am mers de la Eroilor pana ce-am ajuns pe Lipscani. Am intrat printr-o zona pe unde nu mai colindasem, cu cladiri vechi, obosite de-atatea ploi, cojite si cu amaraciunea vechiului sufocat de uitare. Asa-s de faine! Poate s-a desprins tencuiala de emotie c-a  vazut suras de copil trecand pe langa ea. Of, nu stiu, dar cu siguranta are povesti ticsite printre ziduri.

Iar discutia cu Ioana mi-a fost prilej de fascinatie, caci gaseam elemente, le uneam, imi aluneca mintea catre integrarea intr-un tot, al ei. Mi-am amintit de liceu, cand o stiam foarte putin si o etichetasem drept tipa cu ton pisicos, care intr-o improvizatie la teatru tot spunea de ceva ingrozitor pe care nu-l putea povesti, in vreme ce eu vorbeam de pata de pe cortina care se tot marea sau insistam sa-mi zica ce-i atat de ingrozitor. Regret c-am fost atat de taioasa si de redusa in ceea ce o privea, am cazut in patima celor mai multi dintre astia de se numesc oameni de a-i pune semne-n frunte fara umbra de asumare a propriei josnicii. Dar ma bucur c-am putut sa-i fiu aproape si sa vad ce om fain si interesant e de fapt.

In vreme ce colindam noi, am dat de-un magazin cu obiecte vechi. Afisul te indemna sa urci, catre 600 mp de antichitati, bar si carti. Am urcat la etajul al doilea si ne-am plimbat printre lucruri vechi. Un aer interbelic fascinant contopit din muzica si obiecte imbacsite de praful vremii. Dar erau aparte, oamenii aveau si-si faceau timp sa le conceapa, pe masura ce inaintam tot mai mult in fuga oarba si inutila a zilelor pudrate si moderne, obiectele incep sa ne semene, devin tot mai simple si mai lipsite de nota personala. Am zis c-o sa revenim sa mergem si la 1, unde poti sa stai lin sa bei ceva. Dupa asta, am intrat intr-un alt loc, deasupra caruia scria "Podoabe". Vai mie, asa erau de inghesuite toate, mai ceva ca-n podul bunicii. Cutii prafuite peste cutii prafuite, obiecte dintre cele mai inutile, atat de putin spatiu sa te misti printre ele si vai, asa de fain, senzatia ca-n ea s-a mutat, cu toate ale lui, timpul.

Si acolo era un nene ce-mi vazu vioara de pe basca. "Cantati la vioara, domnisoara?" "Nu, dar as vrea" "Pai apucati-va, nu-i tarziu. Eu am invatat multe dupa 40 de ani" "Am vrut, mica fiind, dar mi-a spus cineva ca daca o sa cant la vioara, are sa mi se strambe umarul" "Astea-s prostii, domnisoara." "Stiu, dar eram prea mica sa discern". Si-apoi intra un alt nene si-ntreaba "A venit s-aduca vioara aia?" "Nu, dar are domnisoara una". Hihi. Mi-a dat pofta sa m-apuc de lucruri dragi. N-a zis el prea multe, dar mi-am dat seama, in magazinul ala ticsit si cu spatiu neinsemnat, cat suntem de liberi de fapt. Of, si cum ne punem limite. Ne-ndepartam de ceea ce ne e vrerea si ne lasam absorbiti de valul de adaptare, integrare, imagine sociala. Ce prostie!

Draga mi-a fost Ioana, dragi mi-au fost praful, inghesuiala de chilipiruri si parfumul interbelic!