Treceți la conținutul principal

Crampei din zi

Dupa un seminar neinsemnat, cu spontaneitate si de dragul apropierii, am luat-o pe Ioana la brat si-am mers de la Eroilor pana ce-am ajuns pe Lipscani. Am intrat printr-o zona pe unde nu mai colindasem, cu cladiri vechi, obosite de-atatea ploi, cojite si cu amaraciunea vechiului sufocat de uitare. Asa-s de faine! Poate s-a desprins tencuiala de emotie c-a  vazut suras de copil trecand pe langa ea. Of, nu stiu, dar cu siguranta are povesti ticsite printre ziduri.

Iar discutia cu Ioana mi-a fost prilej de fascinatie, caci gaseam elemente, le uneam, imi aluneca mintea catre integrarea intr-un tot, al ei. Mi-am amintit de liceu, cand o stiam foarte putin si o etichetasem drept tipa cu ton pisicos, care intr-o improvizatie la teatru tot spunea de ceva ingrozitor pe care nu-l putea povesti, in vreme ce eu vorbeam de pata de pe cortina care se tot marea sau insistam sa-mi zica ce-i atat de ingrozitor. Regret c-am fost atat de taioasa si de redusa in ceea ce o privea, am cazut in patima celor mai multi dintre astia de se numesc oameni de a-i pune semne-n frunte fara umbra de asumare a propriei josnicii. Dar ma bucur c-am putut sa-i fiu aproape si sa vad ce om fain si interesant e de fapt.

In vreme ce colindam noi, am dat de-un magazin cu obiecte vechi. Afisul te indemna sa urci, catre 600 mp de antichitati, bar si carti. Am urcat la etajul al doilea si ne-am plimbat printre lucruri vechi. Un aer interbelic fascinant contopit din muzica si obiecte imbacsite de praful vremii. Dar erau aparte, oamenii aveau si-si faceau timp sa le conceapa, pe masura ce inaintam tot mai mult in fuga oarba si inutila a zilelor pudrate si moderne, obiectele incep sa ne semene, devin tot mai simple si mai lipsite de nota personala. Am zis c-o sa revenim sa mergem si la 1, unde poti sa stai lin sa bei ceva. Dupa asta, am intrat intr-un alt loc, deasupra caruia scria "Podoabe". Vai mie, asa erau de inghesuite toate, mai ceva ca-n podul bunicii. Cutii prafuite peste cutii prafuite, obiecte dintre cele mai inutile, atat de putin spatiu sa te misti printre ele si vai, asa de fain, senzatia ca-n ea s-a mutat, cu toate ale lui, timpul.

Si acolo era un nene ce-mi vazu vioara de pe basca. "Cantati la vioara, domnisoara?" "Nu, dar as vrea" "Pai apucati-va, nu-i tarziu. Eu am invatat multe dupa 40 de ani" "Am vrut, mica fiind, dar mi-a spus cineva ca daca o sa cant la vioara, are sa mi se strambe umarul" "Astea-s prostii, domnisoara." "Stiu, dar eram prea mica sa discern". Si-apoi intra un alt nene si-ntreaba "A venit s-aduca vioara aia?" "Nu, dar are domnisoara una". Hihi. Mi-a dat pofta sa m-apuc de lucruri dragi. N-a zis el prea multe, dar mi-am dat seama, in magazinul ala ticsit si cu spatiu neinsemnat, cat suntem de liberi de fapt. Of, si cum ne punem limite. Ne-ndepartam de ceea ce ne e vrerea si ne lasam absorbiti de valul de adaptare, integrare, imagine sociala. Ce prostie!

Draga mi-a fost Ioana, dragi mi-au fost praful, inghesuiala de chilipiruri si parfumul interbelic!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pate pe teatru

Scriu la persoana intai singular, uhhh, ahhhh, mi-am recapatat un strop de individualitate, asa ca o sa rup sirul postarilor abstracte, scrise in vreun moment de exces de zel sau ca tema la filosofie.Asadar, eu. Ultimul eveniment notabil recent a fost cu siguranta Festivalul National de Teatru "Jos Palaria" de la Bucuresti.Si nimic nu ar fi mai avut acelasi farmec daca nu am fi incurcat metroul de trei ori, daca nu am fi pierdut 40 de minute schimband metrouri, si desigur, repetitia de text din metrou la care a asistat un nene protejandu-si servieta la auzul tacanitilor alora cu geamantane vechi si roase in brate. "Anton Pavlovici e ocupat." "Cu ce?" "Moare." "Cum moare?" "Pai uite-asa, cum moare omul.Da capul pe spate, se lungeste, icneste o data scurt si moare.Unii spun ca ti-ar trosni si gatul, dar nu-i neaparat." ( expresia de pe fata ilustrului domn e de nedescris.) apoi apare eroic Jimmy "Caut Gara Nicol...

Tranzacţie eşuată

Aproape dintotdeauna,  pe -o strad ă cu viorele care creşteau din asfalt, trăia un omuleţ singuratic. Purta haine ponosite şi se -ndoia mereu de spate, la fiecare pas. Nu ştia să zâmbească şi nici nu puteai citi vreo altă emoţie pe chipul lui. Gesturile lui erau nespus de sărace. Se temea deseori să - şi ridice şi privirea din pământ. Astăzi, pare mai abătut ca niciodată. Ţine în mână, strâns, un card. Era cardul pe care, cu ani în urmă, îşi transferase sufletul. Se ducea la sufletomat, cu gând să mai scoată o bucată de suflet, care să - l facă uman pentru încă o clipă. Atunci când a hotărât să -l lase acolo, era convins că e moţiile sunt o prostie, că oricum n -are nevoie de ele şi că e suficient să poată retrage, din când în când, câte o bucată, din contul inimii sale. În schimbul tranzacţiei, îi era dat să trăiască mai mult. Aşadar, a semnat contractul cu banca de suflete. Banca aceasta de suflete era pretutindeni. Niciodată nu puteai şti de ce suflet dai atunci când ridici...