De-o vreme-ncoace, am început să fac curățenie. Am scuturat bine de tot niște lucruri pe care le credeam despre mine. Am șters de praf altele de care uitasem. M-am uitat în tot felul de oglinzi și-am descoperit și altele, neștiute. E curios că acum doar stau și privesc la ele, cum se reordonează singure.
În perioada asta, îl citeam pe Frankl și-am ajuns, la un moment dat, la un pasaj care întregea minunat un aspect pe care începusem să-l conștientizez la mine. El sună cam așa: "De îndată ce ni s-a dezvăluit sensul suferinței, am refuzat să bagatelizăm sau [..] să întreținem un optimism aritificial".
Tot Frankl spunea că nici nu contează cât de mare sau de mică e
suferința, dacă-i un motiv de nimic, sau e cu-adevărat o tragedie,
fiindcă ea umple tot spațiul pe care-l ai la dispoziție. Și, mai spune
el, "Singura șansă a omului ține de modul cum își poartă povara".
Bam Bam. Am revăzut întregul meu drum cu suferința. Demult, a început de la victimă și m-am folosit de ceea ce mi se întâmpla ca să justific, fie mie, fie celorlalți, lucruri pe care le făceam. Desigur, era o cale cu mult mai ușoară decât asumarea reală a unui comportament sau a unui gând rostit sau nerostit.
Când am început să depășesc etapa asta, prin adolescență, s-a transformat în altceva. Disprețuiam nespus victima pe care o construisem și, fără să realizez, disprețuiam să văd alți oameni din jurul meu în rolul ăsta. Se declanșa în mine așa o pornire puternică să fac pe deșteapta sau să dau ochii peste cap, încât curând eram în filmul meu, departe de ce i se-ntâmpla omului de lângă mine. Ei, ca să vezi, n-o depășisem chiar complet.
Pe undeva prin perioada asta am luat și-o hotărâre, mai mult sau mai puțin conștientă, să sufoc, să reprim emoțiile negative, treaba aia cu suferința. Eiii, dar ce te faci, că atunci când alegi să nu mai simți, emoțiile se blochează cu totul, fie ele negative, sau pozitive. Nu poți alege pe care buton să apeși. Rezultatul la mine a fost că m-am îndepărtat tot mai mult de firescul meu și-am devenit, de fapt, inexpresivă și închisă.
Etapa următoare e și cea mai recentă. După ce am zis "Ia uite-o și p-asta cum suferă" și "Eu n-aud asta, eu nu simt asta", am ajuns la alta, și mai bună "Totul e zen și minunat. Sunt furioasă și dezamăgită, dar e zen și minunat. Sunt o grămadă de lucruri bune și de lecții în toate situațiile astea nasoale, totul e zen și minunat". Asta poate părea mai sănătoasă decât celelalte, dar, de fapt, ia să vezi păcăleală. Partea în care îmi asum responsabilitatea pentru cum privesc lucrurile și caut sensuri și lecții și în situațiile nasoale e sănătoasă. Problema e că, de la un punct încolo, devine fals. Adică nu mai reacționez și nu mai privesc autentic lucrurile, pentru că hop-țop, una-două, stai-să-vezi, le bag în cutia cu "zen și minunat". Să spunem c-am făcut un pas, am început să conștientizez și, o dată cu asta, se mai întâmplă să reacționez întâi la ce e și să le îndes ceva mai târziu în cutia cu zen și lecții minunate.
Eiii, și uite-așa, când îl citeam eu pe nenea Frankl și-am văzut asta cu "optimism artificial", am rămas cu gura căscată și sufletul deschis într-un mod deloc zen și deloc minunat. Îmi dau seama că toate astea s-au așezat, de fapt, după un lung șir de ateliere de teatru, când tot aduceam ceva-ul ăsta în cârcă și nu știam ce naiba car în spate și de ce răspund de pe pereți. Recent, am avut o perioadă în care m-am simțit tristă, confuză, mi-era greu, dar nu mă lăsam s-o trăiesc neam. Începeam să mă zbat, că eu nu vreau să fiu în asta, îmi intindeam din răsputeri resursele s-ajung la zen și minunat. Desigur, cu cât mă-ntindeam mai tare, cu atât durea mai tare. Pentru că nu putea să fie așa. Nu era firesc să fie așa. Era nasol. Eram tristă. Eram confuză. Mi-era greu. Aia era de trăit, nu falsul de care trăgeam eu. Ajungea să fie așa un conflict, de nici nu vreau să-mi imaginez ce mutră trebuie să fi avut când înăuntru se spărgeau oale și pe chip îmi apărea vreun zâmbet de-ăla de zână, produs și ambalat în fabrica de zen și minunat.
"Acum înțeleg și sufăr mai puțin" (culmea), zice o replică minunată din "Pescărușul". Cred că am avut nevoie de toate etapele astea. Și înțeleg că, fie că doare, fie că-i zen, frumusețea e să le trăiesc autentic, fără să mă zbat să ies, fără să fabric nimic. Să las toate astea să mă locuiască, așa cum sunt și cât timp au nevoie. Să le leg pe toate de un sens, cum spune și Frankl.
De la o vreme, am început să stau cât mai mult și cât mai sincer în "acum". Drumu-i lung, desigur. Chiar am fost întrebată, la un moment dat, ce intenții am pentru vara asta. Prima tendință a fost să vreau să formulez ceva deștept, vreun obicei, vreo treabă așa neobișnuită. Apoi am stat un pic și mi-am dat seama că, în mod real, vreau să lucrez la a trăi cât mai simplu.
Nu e minunat? :)
Comentarii
Trimiteți un comentariu