Când oamenii (nu)-s păsări

T: Maria, deschide ușa coliviei, te rog.

M: Tudor, nu.

T: Maria, nici ieri nu am zburat.

M: Odihnește-ți aripile, Tudor.

T: Odihna e atunci când te simți liber și ușor. Sunt greu în colivia asta. Obosesc.

M: Pot să te mângâi pe aripi până adormi. Ce zici?

T: Am dormit destul. Nu de-asta sunt obosit.

M: Cum să nu vrei? Nu-mi spuneai tu că sunt două lucruri pe lume care-ți plac cel mai mult? Să te mângâi pe aripi și să te prind atunci când cazi?

T: Poveștile-astea nu-mi mai servesc la nimic.

M: Ce vrei să spui?

T: E fals să-mi doresc toate astea acum când eu stau închis într-o colivie. Deschide ușa, Maria.

M: Mă tem că nu pot.

T: Cât timp o să mai stau aici?

M: Până când o să ai încredere.

T: Maria, deschide ușa, te rog.

M: Eu nu-ți deschid.

T: Maria, deschide-odată!

M: Liniștește-te, nu rezolvi nimic așa, mai rău îți faci.

T: Maria, tu-mi faci rău. Tu nu vezi că-mi faci rău?

M: Eu nu fac nimic, de fapt.

T: Îmi pierd răbdarea. Tu chiar nu vezi? Chiar nu-nțelegi?

M: Ce să-nțeleg, Tudor?

T: Cu cât mă ții mai mult închis aici, cu atât o să vreau mai tare să plec. Nu mai vreau să fiu aici. Dă-mi drumul. Nu suport să depind de tine

M: Eliberarea ta nu depinde de mine, Tudor.
T: Nu pot să cred cât ești de cinică, Maria, nimeni nu e-al nimănui. Fiecare om e liber și din asta alege să se-alăture cuiva. Cu siguranță există o grămadă alții pe care i-ar putea iubi, dar există un moment în care alegi să fii atent la unul și să-i ignori pe ceilalți. Dacă se-agață cineva de tine, nu poți să porți și greutatea lui. O să vrei să scapi. De-aia e important să decizi din libertate. Tu nu vezi? Mă ții închis și m-amăgești cu poveștipe care nu le mai cred. Cum să mai vreau să mai fiu aici? 

M: Ai dreptate, asta cred și eu, Tudor, iar eu am ales să m-alătur ție.

T: Eu nu pot să aleg nimic. Stau aici fără voia mea.

M: Încearcă să deschizi ușa.

T: Ce vrei să spui? E-ncuiată.

M: Te-ai închis singur într-o poveste pe care tu ți-ai construit-o, iar asta n-are nicio legătură cu mine.

T: Nu înțeleg nimic.

M: Tudor, și eu am ales din libertate. Am ales să stau lângă un om care se-nchide singur în colivie, trăiește o dramă închipuită și așteaptă, pasiv, să fie eliberat. Tu ești ăla. Ușa asta a fost tot timpul deschisă. Ai zburat numai atunci când ai vrut tu, de fapt. Atât de simplu.

Trec câteva clipe de liniște. Se aude un fâlfâit ușor de aripi, care se-nalță spre văzduh. Tudor e încă în colivie.