Let go

Ne dorim să controlăm lumea în care trăim. Ne-am creat spații bine delimitate pentru locuit și-am adunat în ele tot felul de obiecte, doar ca să ni se pară că deținem spațiile acelea. Ne-am creat drumuri și străzi ca să trăim cu impresia că avem o destinație precisă și că drumurile sunt finite. Avem și vehicule pe patru roți ca să pară că totul merge în direcția în care virăm noi. Ne-am creat gadget-uri care respectă fiecare comandă, fac ce le spunem să facă. Ne-am creat medii predictibile în care știi că se aprinde lumina dacă apeși pe întrerupător. 

Dar ce controlăm, de fapt? Controlăm mișcarea de rotație a Pământului? Controlăm în vreun fel valurile mării? Controlăm ploaia? Controlăm respirația? Controlăm ce face ficatul în corp, fix în secunda asta?

Ne-ngustăm lumea așezând în ea obiecte mici și familiare. Dacă mediul se schimbă, nu ne simțim confortabil. Posesia ne dă structură și ne face fericiți. Ne legăm fericirea de obiecte. După ce îmi cumpăr X telefon, o să fiu fericit. Ne legăm fericirea de oameni. Atâta timp cât Y e lângă mine, sunt fericit. Ne legăm fericirea de rezultate. Dacă o să obțin Z, o să fiu fericit. Ne atașăm până și de propriile sentimente sau gânduri și ne identificăm cu ele. Dacă ne-am obișnuit să doară, o să preferăm să stăm în asta, fiindcă, orice altceva reprezintă o schimbare, iar confortul stă în ceea ce cunoști deja. 

Let go. 

M-am tot lovit de lecția asta. M-așteptam ca dacă înțeleg cum funcționează, totul să decurgă ușor și să reușesc. Mi-am dat seama că, de fapt, nu e suficient. Să dai drumul e un exercițiu de practicat zi de zi, clipă de clipă. Să fii conștient în permanență de lucrurile pe care îți dorești să le deții sau controlezi, iar apoi să le dai drumul. 

Îmi amintesc un episod în care am văzut o rochie foarte frumoasă într-un magazin. N-aveam bani la mine. Am rugat-o pe vânzătoare să mi-o oprească, dar a spus că nu se poate. M-am dus acasă și m-am întors. Când am revenit, o domnișoară era cu rochia în mână, îndreptându-se spre casă. Am simțit cum încep să mă agit foarte tare, iar prin minte îmi trecea o-ntreagă învălmășeală de gânduri. Consumam o grămadă de energie privind-o și gândindu-mă la căi prin care să mă lupt cu gardienii, să i-o smulg din mână, să las banii și să fug. Sigur că nu m-am mișcat niciun centimetru. Când mi s-au limpezit gândurile și am revăzut tot procesul, nu mi-a venit să cred. Cât de puternic fusese. Și pentru ce lucru de nimic. Mi-am dat seama, însă, că mă ATAȘASEM de rochia aia. Îi atribuisem un sens, o legasem de identitatea mea. Modelul ei genera o mască pe care voiam s-o port, voiam să spună lucruri despre mine. Incidentul ăsta banal m-a trimis la o discuție cu mine în care mi-am dat seama că am nevoie să construiesc în interior și să învăț să dau drumul elementelor ăstora cu care mă construiam din afara mea. 

M-am atașat și de rezultate. Îmi amintesc și acum de un moment din clasa întâi. Pesemne că era una dintre primele zile de școală, stăteam în bancă, pe partea stângă a sălii de clasă și îmi spuneam "O să învăț bine. Cum să nu învăț EU bine?". M-am atașat și de note. Am terminat generala cu 9,95. 7-le sau 8-ul alea de-au făcut să nu fie numărul rotund au fost o imensă tragedie, desigur. Numărul ăla era deja legat de identitatea mea, spunea cât de înzestrată sunt, ce șanse de viitor am. Chiar dacă am înțeles, după aceea, că valoarea mea nu stă în notele obținute, am continuat să mă atașez de rezultate. De pildă, în facultate am coordonat un proiect care a ieșit minunat. Aveam așteptarea ca și următorul să se ridice la același nivel. Sigur, a ieșit un complet dezastru, iar asta m-a destabilizat, fiindcă deja conectasem rezultatul acela de identitatea mea.

Cele mai grele exemple sunt cele din relații. Prin anul întâi de facultate, m-am împrietenit cu-o fată. Rezonam tare mult cu ea, era pasionată de teatru, asemenea mie, c-un bizar pe care-l apreciam la oameni și pe care căutam să mi-l construiesc și eu. Foarte curând a luat-o pe alt drum, s-a mutat în alt oraș, a dat la actorie, etc. Ce făceam eu era să trag de relația asta, să-i scriu și să aștept răspuns, s-o sun și să mă oftic de cât de greu dau de ea. La un moment dat am pus stop cadru și mi-am dat seama că nu era sănătos ceea ce făceam. Întâlnirea noastră se-ntâmplase deja. Se terminase și era momentul să accept asta. Faptul că mă atașam în continuare de relația aia nu ducea nicăieri, din contră, mă ținea pe loc și mă contamina cu sentimente nesănătoase.

A mai fost o relație care m-a tot provocat. Am fost cu un tip în clasa a noua, apoi în a zecea. După aceea, la intervale relativ constante, mă tot întâlneam întâmplător cu el și am ținut-o în ritmul ăsta până în facultate. Mă tot întrebam care e lecția din tot procesul ăsta. Ei bine, de fiecare dată când reapărea, mă atașam, fără să vreau, de ideea de a mai fi împreună. Dacă stabileam să ne întâlnim, ani mai târziu, mă proiectam deja lângă el, în contextul respectiv. De multe ori, însă, se întâmpla să-mi spună că nu mai poate, iar asta stârnea în interiorul meu un întreg val de reacții. Ce făceam eu era să umplu spațiul ăla cu așteptări și să mă atașez de ele; mă vedeam acolo, în locul X la ora Y. Mi-am dat seama atunci că am multe sfori de tăiat și că puține sunt momentele reale, care chiar au existat din povestea aia. Era timpul să-nvăț să-i dau drumul, să-mi dau seama cum clipa căreia eu îi spusesem "da" nici măcar nu se întâmplase încă. 

Dacă lăsăm ca valoarea noastră să depindă de oameni, obiecte sau rezultate, atunci când ele dispar din viețile noastre, dispărem și noi o dată cu ele. Ne afectează identitatea și orbecăim să lipim bucățile la loc.

Dacă ne credem jumătatea cuiva, și nu întregul nostru, nu avem cum să dezvoltăm relații sănătoase.

Dacă ne limităm la ăia 3 oameni cu care ne simțim confortabil, la alea 3 spații pe care le știm pe de rost, cum ne-am putea aștepta să "zburăm spre alte neștiute", cum spune Shakespeare?

Cred foarte tare că sunt foarte puține lucrurile pe care le putem, cu-adevărat, controla. Și mai cred că cele pe care le putem controla sunt create de noi, iar cele pe care nu le putem controla sunt cele cu adevărat importante și țin de viața însăși. 

Cred foarte tare în spațiu și libertate. Cred că nimeni nu e-al nimănui. Tot ce-avem sunt întâlniri și e important să fii întreg și atunci când se produc, dar mai ales atunci când se termină. Visez la o lume în care oamenii să fie ei înșiși un spațiu în care viața să poată să existe. 

Cred foarte tare că tot ce-avem e clipa asta. După ce se produce, apare încercarea noastră de a defini, de a încadra lucrurile, de a le pune într-un spațiu mic, ca să pară că avem control, că nimic nu ne poate surprinde sau răni. Dar cum ar fi să facem pace cu momentul ăsta, așa cum e?

Tot ce-avem e clipa asta. Ia te uită, a și trecut. Dă-i drumul.