E simplu.

Mi-e foarte drag blogul ăsta. Scriu aici din 2009 și mă pot uita la ce schimbări s-au întâmplat cu mine de atunci încoace. Zilele trecute, când răsfoiam câteva articole mai vechi, am găsit asta: "[..] m-aș întoarce la simplitatea mediocră, apatică, lipsită de fantezie."

Așadar, acum vreo 5-6 ani asociam simplitatea cu mediocritatea, apatia și lipsa de fantezie. Voiam cu tot dinadinsul să fiu specială. Eu nu spuneam că mă duc să dorm, spuneam că mă duc să mă încredințez visării. Citeam Vișniec, Marquez, Beckett, Ionesco și tot ce putea fi mai suprarealist. Făceam teatru, iar acolo alergam după gesturi construite, cât mai ieșite din comun, cât mai altfel. Nu-mi cumpăram haine decât dacă aveau un element special. Dacă mama-mi spunea să întind rufele, în vreme ce-o făceam, îmi spuneam că eu nu vreau să fac lucruri din astea obișnuite.  

În relații eram și mai și. Dacă vreun băiat voia să se apropie de mine, trebuia să găsească tot felul de metode ingenioase. Nu putea să-mi dăruiască o floare pur și simplu, trebuia să-mi scrie 23 de scrisori despre fluturii care aleargă după ea, să le așeze într-o formă care să însemne ceva și în al 24-lea plic să găsesc floarea.

Ce nu înțelegeam eu pe-atunci era că autorii mei speciali, hainele mele speciale, gesturile mele speciale nu erau altceva decât forme de a acoperi goluri pe care nu voiam să le văd. "Am o predilecție pentru complicat", îmi plăcea să spun. De fapt, eu fabricam complicatul ăsta din toată ființa mea. Pentru mine, complicatul era o scuză care mă ținea cu un picior în A și cu celălalt în B, fără să-mi asum vreodată o poziție clară și s-o duc până la capăt. 

Așadar, mi-am dat seama că sunt premiantă la fantasmat și repetentă la trăit. M-am decis să mă provoc și în vara lui 2014 am plecat tocmai în State să fac lucruri obișnuite. Am vrut să văd cine naiba sunt acolo, în contexte în care poezia nu te ajută nicidecum la spălat bude sau la făcut sandwich-uri. Pe șefii mei nu-i interesa cât de deșteaptă, poetă, diafană și delicată sunt eu. Îi interesa să-mi folosesc mintea cât să-ndeplinesc nevoile clientului, să fiu rapidă și eficientă. Punct.

Spre norocul meu, drumul m-a dus mai departe către a lucra cu copiii. La ei, lucrurile sunt foarte simple:

Îmi place. Rămân.
Nu-mi place. Plec.
Vreau. Mă duc.
Nu vreau. Nu mă duc.
Vreau să stau cu X. Îi spun.
Nu-mi place ce face Y. Îi spun.
Vreau să fiu lăsat în pace. Spun.

Cu ei nu pot să fac pe deșteapta și să le vorbesc în cuvinte complicate. Dacă nu le explic cât să înțeleagă, înseamnă că nici eu n-am înțeles nimic. Dacă nu sunt autentică, pleacă de lângă mine. Simplu.

Azi prețuiesc simplitatea. Mă ghidez după ea. Am înlocuit învârtitul în jurul cozii cu "Da" din toată inima sau "Nu" din toată inima. Primesc în viața mea doar oameni care-mi spun "Da" cu toată inima. Vreau ca situațiile în care sunt să fie clare. Fără jumătăți de măsură. Fără "Vreau, dar nu sunt pregătit acum". Vreau să-mi simplific gândirea. Să reduc din obiectele de care nu am nevoie. Să reduc din gesturile de care nu am nevoie. Să am atenția pe date concrete. Să fac lucruri cu mâinile.

Azi îmi place să fac lucruri obișnuite. Îmi place să gătesc. Îmi place ca spațiul în care exist să fie ordonat și aerisit, fiindcă asta îmi creează spațiu și în minte. Îmi place să-mi strâng șosetele. Îmi place să întind rufele și să le miros. Îmi place să-mi păstrez gâtul și urechile goale. Prefer o-mbrățișare și trei cuvinte sincere decât 23 de scrisori care să conducă la ele.

Sigur că nu m-am despărțit definitiv de complicat. Uneori, scriu paragrafe întregi, când tot ce vreau să spun sunt lucruri precum "Mulțumesc", "Te iubesc" sau "Nu-mi place". Încă mai aleg cuvinte complicate, încă mă mai trezesc că am fantasmat și că nu mai sunt conectată la ce mi se-ntâmplă. Diferența e că sunt conștientă și-mi dau seama din ce o fac.

Zilele trecute, am găsit în dar un bilet care spunea "Să fie mai mult simplu și mai puțin complicat". Sunt foarte recunoscătoare pentru el. Am zâmbit. E simplu. Și a fost dintotdeauna.