În ultima vreme, am observat că vin, din mai multe contexte, diverse informații care tind să se-adune cu sens. Sau, mai bine zis, am eu atenția direcționată către ele.
Eram la un atelier de teatru, când am auzit acest "Nu ești atât de important". Am avut un sentiment ușor straniu, ca atunci când simți că ai înțeles ceva, dar nu poți nicicum să redai în vorbe ce. L-am lăsat să fie. E important de povestit și contextul. Era vorba despre un dialog între Hamlet și Ofelia. Acest "Nu ești atât de important" însemna, de fapt, că ideea exercițiului e să-ți muți atenția la partener, la ce-ți trezește el și să răspunzi la asta, nu să te concentrezi pe o stare pe care o trăiești tu cu tine.
A fost apoi un curs 2.0 din Universitatea Alternativă, la care toate astea s-au legat încă și mai mult. Anne (profa') a lansat o întrebare: Cine e acest eu? Chiar așa. Iată, aflăm că de câte ori ne punem întrebări legate de noi înșine, s-a constatat, pe RMN-ul funcțional că se formează conexiuni interneuronale în cortexul prefrontal medial și în cortexul cingulat posterior. Mai simplu spus, sunt zone precise din creier care se activează atunci când ne gândim la acest "eu". Dar. Surpriză. Atunci când oamenii se așează în meditație, activitatea în zonele cu pricina scade substanțial. "Trăim în iluzia eului, iluzia că suntem o parte din creierul nostru", a continuat ea.
În același timp, citeam o carte, unde, ca să vezi, povestea continuă. Se pare că un neurolog, Andrew Newberg, a observat că în partea din spate a lobilor parietali sunt două porțiuni din creier cu funcție de orientare. Mai precis, cea din stânga ne creează senzația mintală că avem un corp limitat și definit din punct de vedere fizic, iar cea din dreapta păstrează o hartă a spațiului din jurul nostru. Bam, bam! Surpriză, și activitatea de aici încetează în timpul meditației.
Până și nenea Darwin ne oferă o perspectivă asupra eului în raport cu experiențele spirituale: "Something about the vastness and beauty of nature makes the self feel small and insignificant and anything that shrinks the self creates an opportunity for spiritual experiences".
Aflăm că au existat și alții preocupați de subiect, de pildă, Mark Leary, care a subliniat faptul că multe alte animale pot gândi, dar niciunele, din câte se știe până acum, nu petrec timp gândindu-se la ele însele. Doar câteva alte primate (și probabil și delfinii) pot învăța că imaginea din oglindă le aparține. Autorul spune că abilitatea de a crea eul, dobândită în primul rând prin dezvoltarea limbajului, a oferit strămoșilor noștri multe abilități utile, precum să își facă planuri pe termen lung, să ia decizii conștient, să dezvolte auto-control și să vadă perspectivele altor persoane.
Am fost formați de selecția individuală ca să fim creaturi egoiste care aleargă după resurse, plăcere și prestigiu.
Dar.
Pe lângă toate beneficiile astea, ne-am ales și cu un chin personal. Cu suferința din eu.
Vreau să mă vadă.
Vreau să mă placă.
Ce mă fac eu fără el?
Mă contrazici?
Eu am dreptate.
E al meu.
Asta faci, pentru că eu am hotărât așa.
Ce-am făcut eu să merit asta?
Eu vreau să am ultimul cuvânt.
De ce eu?
Și totuși.
Tot evoluționist vorbind, se poate ca dezvoltarea eului să fi fost crucială pentru dezvoltarea ultrasocialității, pentru conviețuirea în grupuri mari de indivizi. Mai mult decât atât, am fost formați de selecția de grup ca să tindem către ceva mai presus decât noi. Se pare că atunci când trăim sentimente de venerație sau de elevație, eul nu mai e așa de important. Totodată, Maslow precizează că în experiențele de vârf din punct de vedere spiritual, universul pare să fie perceput ca un întreg, unde totul este acceptat și nimic nu este judecat sau etichetat. Experiențele de vârf nu pot fi procesate de structurile mentale existente ale persoanei și tocmai de-aia eul se face mai mic, având impresia că e vorba de ceva mai presus decât poate conține.
Ce pot să însemne toate astea?
Habar n-am. Poate că nimic. Tot ce pot să spun e ce am făcut eu cu ele.
În contextul de la teatru, am înțeles că într-adevăr nu sunt atât de importantă. Că nu e despre mine. Că e despre a fi acolo, prezent și atent și de a răspunde la ce primești, cu grila personajului în minte. Ce simt eu nu are nicio valoare dacă trăiesc asta doar în interior, doar pentru mine.
Am mai înțeles ceva. Că uneori eul mă poate păcăli că mi-e drag de cineva. Cum îmi dau seama de asta? Păi caut, mă frământ, aștept, creez scenarii, îmi pun întrebări. De ce? Uite, păi eu am nevoie să fiu zâna adorată de inorogi. Unde-i dragul din asta? Nicăieri, desigur. Dragul a-nceput abia când nu m-am mai întrebat, nu mi-am mai făcut scenarii, nu am mai așteptat ca lucrurile să se întâmple cum vreau eu. Dragul a-nceput abia când am fost atentă și la celălalt, nu doar la mine. Și dragul doar e, nu se ofuschează de "Dar oare nu vede că eu.....?".
De ce poate fi ceva din tot ce stă scris aici important?
Cu cât conștientizăm mai mult, cu atât comportamentele noastre vor fi mai mult alegeri decât simple reacții, ne mai spunea profa' și mi se pare un răspuns potrivit și aici.
Un alt aspect ar fi că e nevoie să fie liniște în interior, ca să îi putem observa pe ceilalți și mediul din jurul nostru. Dacă potolim un pic din tumultul eului, s-ar putea să vedem că ia te uită, lumea e mai mult decât știam, pentru că în sfârșit pășim în afara noastră.
Mie mi se pare eliberator să aleg să nu fiu așa de importantă :).
Comentarii
Trimiteți un comentariu