Gabriela Constantinescu

Una dintre cele mai valoroase lecții pe care mi le-am luat de la cursul de teatru a fost faptul că, în contextul de acolo, lucrurile pe care le trăiești în interior capătă valoare de-abia în momentul în care le scoți în exterior și te lași văzut. În clipa în care spui cu adevărat ceva despre tine, despre cine ești, despre ce crezi, despre ce simți, cel care te privește înțelege și se emoționează.  "Vreau să fiu vulnerabilă", spun eu.  Am o minte foarte parșivă, însă. Ea știe și înțelege tot. Concret, ce fac de fapt e că rămân într-un alint pasiv "Știu, știu, știu că nu mă las văzută, dar ce să fac, sunt blocată."  Ce comod, nu? "Vreau să fiu vulnerabilă" e o minciună. Motivul e simplu. Nu sunt dispusă să fac nimic, cu adevărat. Când mi-am dat seama de asta, m-am luat la o discuție sinceră și m-am întrebat care sunt beneficiile care mă țin în punctul ăsta. Răspunsul a venit imediat: "Fără durere".  Zilele trecute citeam un a...

M-am gândit o vreme dacă să scriu. Oricum e totul împânzit de cuvinte, de păreri, îmi spuneam. De ce-ar mai fi nevoie și de-ale mele? Ei bine, greșit. Cred că tocmai atitudinea asta, precum a mea, se numără printre factorii care ne-au adus aici. Pasivitatea. Lipsa acțiunii.  Vineri seară, când s-a produs tragedia de la Colectiv, eram undeva în creierii munților cu un grup de europeni și echipa de organizare din care făceam parte. Culmea, întâmplător, ne aflam în jurul unui foc de tabără imens, iar eu discutam cu un olandez despre fragilitatea vieții, despre linia fină care desparte blândețea focului de forța lui de-a ne distruge.  A doua zi dimineață, când m-am trezit, prima veste pe care-am auzit-o a fost cea despre incendiu. Nu aveam semnal la telefon, internetul mai degrabă nu mergea, așa că nu am putut afla prea multe. Ieri, când am ajuns acasă, am observat că lucrurile nu mai erau așa cum le-am lăsat. Prietenele mele erau șocate și speriate, newsfeed-ul era plin ...

Ea: Cine ești? El: Așteaptă. O să-ți spun. Ea: De ce ai venit? El: Vreau să îți văd sufletul. Ea: Ce trebuie să fac? El: Nimic, firește. Doar fii. El o privește simplu. Ea se uită la el, fără să îl vadă. El începe să îi atingă mâinile. Ea nimic. O prinde de mijloc și-o trage-nspre el, de parcă n-ar mai răbda spațiul dintre ei nici măcar pentru o clipă. Ea nimic. Începe să îi sărute fruntea. Ea nimic. Îi sărută apoi buzele. Ea nimic. O privește de parcă ar străbate-o din creștet până-n tălpi. Ea nimic. O mângâie atât de tandru încât ai putea crede că degetele lui au înțeles ce înseamnă zborul. Ea se schimonosește și își strânge fața. El: De ce nu mă lași? Ea: Să ce? El: Să ajung la tine. Ea: Pentru că ar durea. El: Ce simți să faci acum? Ea: Să fug de tine. El: Ce te oprește? Ea: Nu știu. El: Privește-mă. Ea: Nu vreau. El: De ce? Ea: Pentru că o să vezi. El: Ce o să văd? Ea: Cât de fragilă sunt de fapt. El: Vreau să mă apropii de tine. Ea: Mi-e frică...

Îmi amintesc că am auzit-o pe Oana Pellea spunând la un moment dat că e foarte important să știi și să-ți dai voie să râzi de tine.  Dacă mă uitam la relația mea cu umorul, părea că sunt departe de-a reuși. Nu știam să râd de mine pentru că mă luam prea în serios. Funcționam după niște scheme care mă încurcau. "Ai întârziat" "Vai de mine, am întârziat. Asta-nseamnă că nu am ajuns la timp. Adică trebuia să fiu aici și n-am fost. Clar, am dezamăgit. Ia uite cum se uită la mine. Nu sunt suficient de responsabilă. O să mă duc de râpă și râpa o să alerge după mine. Cu lumea mea cu tot! " Luam lucrurile mici în tragic. Nici glume nu știam să fac, pentru că nu știam cum să fiu simplă. "X face mișto de Y. Îmi vine și mie să zic de Y c-avea curu' ca două noptiere. Poți să-ți sprijini paharul de vin pe el. Haha. Nu. Nu. Nu e bine. Mai bine mă leg de ce-a zis mai 'nainte, că pășește ca un mamut. Dar nu-mi vine nimic. Mai bine deschid gura acum și zic ...

Ne dorim să controlăm lumea în care trăim. Ne-am creat spații bine delimitate pentru locuit și-am adunat în ele tot felul de obiecte, doar ca să ni se pară că deținem spațiile acelea. Ne-am creat drumuri și străzi ca să trăim cu impresia că avem o destinație precisă și că drumurile sunt finite. Avem și vehicule pe patru roți ca să pară că totul merge în direcția în care virăm noi. Ne-am creat gadget-uri care respectă fiecare comandă, fac ce le spunem să facă. Ne-am creat medii predictibile în care știi că se aprinde lumina dacă apeși pe întrerupător.  Dar ce controlăm, de fapt? Controlăm mișcarea de rotație a Pământului? Controlăm în vreun fel valurile mării? Controlăm ploaia? Controlăm respirația? Controlăm ce face ficatul în corp, fix în secunda asta? Ne-ngustăm lumea așezând în ea obiecte mici și familiare. Dacă mediul se schimbă, nu ne simțim confortabil. Posesia ne dă structură și ne face fericiți. Ne legăm fericirea de obiecte. După ce îmi cumpăr X telefon, o să fiu ...

Ieri m-am întors din Camp, tabăra de vară a Universității Alternative (UA), la care am lucrat timp de 6 luni alături de alți 9 oameni, de care cu greu m-am putut desprinde la plecare. Am petrecut 10 zile pe un tărâm de poveste, desprinși de haos și de goana fiecărei zile. Fiecare zi din Camp este despre o atitudine; sunt 6 atitudini care stau la baza Universității: Kindness, Collaborating, Playing, Learning, Freedom și Daring. Fiecare atitudine se sprijină pe valorile Universității: Fii bun cu tine și cu ceilalți Colaborează autentic Joacă-te ca un copil Învață la nebunie Prețuiește libertatea Îndrăznește până la capăt Pentru mine a fost fascinant procesul prin care am construit activități care să surprindă esența fiecărei atitudini. Eu m-am ocupat de ziua de Daring, alături de alte două minți cu zvâc creativ și îndrăzneț. De-a lungul timpului, fiecare responsabil de zi venea la întâlnirile de lucru cu forma la care a ajuns cu echipa lui și conturam, împreună, firul r...

T : Maria, deschide u șa coliviei, te rog. M : Tudor, nu. T: Maria, nici ieri nu am zburat. M: Odihne ște-ți aripile, Tudor. T : Odihna e atunci când te simți liber și ușor. Sunt greu în colivia asta. Obosesc. M : Pot să te mângâi pe aripi până adormi . Ce zici? T: Am dormit destul. Nu de-asta sunt obosit. M : Cum s ă nu vrei? Nu-mi spuneai tu că sunt două lucruri pe lume care-ți plac cel mai mult? Să te mângâi pe aripi și să te prind atunci când cazi? T : Pove știle-astea nu-mi mai servesc la nimic. M : Ce vrei să spui? T: E fals s ă-mi doresc toate astea acum când eu stau închis într-o colivie. Deschide ușa, Maria. M : M ă tem că nu pot. T : Cât timp o să mai stau aici? M : P ână când o să ai încredere. T : Maria, deschide u șa, te rog. M : Eu nu- ți deschid. T : Maria, deschide-odat ă! M : Lini ștește-te, nu rezolvi nimic așa, mai rău îți faci. T : Maria, tu-mi faci r ău. Tu nu vezi că-mi faci rău? M : Eu nu fac nimic, de fapt. T: Îmi p...