Gabriela Constantinescu

Ea: Cine ești? El: Așteaptă. O să-ți spun. Ea: De ce ai venit? El: Vreau să îți văd sufletul. Ea: Ce trebuie să fac? El: Nimic, firește. Doar fii. El o privește simplu. Ea se uită la el, fără să îl vadă. El începe să îi atingă mâinile. Ea nimic. O prinde de mijloc și-o trage-nspre el, de parcă n-ar mai răbda spațiul dintre ei nici măcar pentru o clipă. Ea nimic. Începe să îi sărute fruntea. Ea nimic. Îi sărută apoi buzele. Ea nimic. O privește de parcă ar străbate-o din creștet până-n tălpi. Ea nimic. O mângâie atât de tandru încât ai putea crede că degetele lui au înțeles ce înseamnă zborul. Ea se schimonosește și își strânge fața. El: De ce nu mă lași? Ea: Să ce? El: Să ajung la tine. Ea: Pentru că ar durea. El: Ce simți să faci acum? Ea: Să fug de tine. El: Ce te oprește? Ea: Nu știu. El: Privește-mă. Ea: Nu vreau. El: De ce? Ea: Pentru că o să vezi. El: Ce o să văd? Ea: Cât de fragilă sunt de fapt. El: Vreau să mă apropii de tine. Ea: Mi-e frică...

Îmi amintesc că am auzit-o pe Oana Pellea spunând la un moment dat că e foarte important să știi și să-ți dai voie să râzi de tine.  Dacă mă uitam la relația mea cu umorul, părea că sunt departe de-a reuși. Nu știam să râd de mine pentru că mă luam prea în serios. Funcționam după niște scheme care mă încurcau. "Ai întârziat" "Vai de mine, am întârziat. Asta-nseamnă că nu am ajuns la timp. Adică trebuia să fiu aici și n-am fost. Clar, am dezamăgit. Ia uite cum se uită la mine. Nu sunt suficient de responsabilă. O să mă duc de râpă și râpa o să alerge după mine. Cu lumea mea cu tot! " Luam lucrurile mici în tragic. Nici glume nu știam să fac, pentru că nu știam cum să fiu simplă. "X face mișto de Y. Îmi vine și mie să zic de Y c-avea curu' ca două noptiere. Poți să-ți sprijini paharul de vin pe el. Haha. Nu. Nu. Nu e bine. Mai bine mă leg de ce-a zis mai 'nainte, că pășește ca un mamut. Dar nu-mi vine nimic. Mai bine deschid gura acum și zic ...

Ne dorim să controlăm lumea în care trăim. Ne-am creat spații bine delimitate pentru locuit și-am adunat în ele tot felul de obiecte, doar ca să ni se pară că deținem spațiile acelea. Ne-am creat drumuri și străzi ca să trăim cu impresia că avem o destinație precisă și că drumurile sunt finite. Avem și vehicule pe patru roți ca să pară că totul merge în direcția în care virăm noi. Ne-am creat gadget-uri care respectă fiecare comandă, fac ce le spunem să facă. Ne-am creat medii predictibile în care știi că se aprinde lumina dacă apeși pe întrerupător.  Dar ce controlăm, de fapt? Controlăm mișcarea de rotație a Pământului? Controlăm în vreun fel valurile mării? Controlăm ploaia? Controlăm respirația? Controlăm ce face ficatul în corp, fix în secunda asta? Ne-ngustăm lumea așezând în ea obiecte mici și familiare. Dacă mediul se schimbă, nu ne simțim confortabil. Posesia ne dă structură și ne face fericiți. Ne legăm fericirea de obiecte. După ce îmi cumpăr X telefon, o să fiu ...

Ieri m-am întors din Camp, tabăra de vară a Universității Alternative (UA), la care am lucrat timp de 6 luni alături de alți 9 oameni, de care cu greu m-am putut desprinde la plecare. Am petrecut 10 zile pe un tărâm de poveste, desprinși de haos și de goana fiecărei zile. Fiecare zi din Camp este despre o atitudine; sunt 6 atitudini care stau la baza Universității: Kindness, Collaborating, Playing, Learning, Freedom și Daring. Fiecare atitudine se sprijină pe valorile Universității: Fii bun cu tine și cu ceilalți Colaborează autentic Joacă-te ca un copil Învață la nebunie Prețuiește libertatea Îndrăznește până la capăt Pentru mine a fost fascinant procesul prin care am construit activități care să surprindă esența fiecărei atitudini. Eu m-am ocupat de ziua de Daring, alături de alte două minți cu zvâc creativ și îndrăzneț. De-a lungul timpului, fiecare responsabil de zi venea la întâlnirile de lucru cu forma la care a ajuns cu echipa lui și conturam, împreună, firul r...

T : Maria, deschide u șa coliviei, te rog. M : Tudor, nu. T: Maria, nici ieri nu am zburat. M: Odihne ște-ți aripile, Tudor. T : Odihna e atunci când te simți liber și ușor. Sunt greu în colivia asta. Obosesc. M : Pot să te mângâi pe aripi până adormi . Ce zici? T: Am dormit destul. Nu de-asta sunt obosit. M : Cum s ă nu vrei? Nu-mi spuneai tu că sunt două lucruri pe lume care-ți plac cel mai mult? Să te mângâi pe aripi și să te prind atunci când cazi? T : Pove știle-astea nu-mi mai servesc la nimic. M : Ce vrei să spui? T: E fals s ă-mi doresc toate astea acum când eu stau închis într-o colivie. Deschide ușa, Maria. M : M ă tem că nu pot. T : Cât timp o să mai stau aici? M : P ână când o să ai încredere. T : Maria, deschide u șa, te rog. M : Eu nu- ți deschid. T : Maria, deschide-odat ă! M : Lini ștește-te, nu rezolvi nimic așa, mai rău îți faci. T : Maria, tu-mi faci r ău. Tu nu vezi că-mi faci rău? M : Eu nu fac nimic, de fapt. T: Îmi p...

De-o vreme-ncoace, am început să fac curățenie. Am scuturat bine de tot niște lucruri pe care le credeam despre mine. Am șters de praf altele de care uitasem. M-am uitat în tot felul de oglinzi și-am descoperit și altele, neștiute. E curios că acum doar stau și privesc la ele, cum se reordonează singure. În perioada asta, îl citeam pe Frankl și-am ajuns, la un moment dat, la un pasaj care întregea minunat un aspect pe care începusem să-l conștientizez la mine. El sună cam așa: "De îndată ce ni s-a dezvăluit sensul suferinței, am refuzat să bagatelizăm sau [..] să întreținem un optimism aritificial". Tot Frankl spunea că nici nu contează cât de mare sau de mică e suferința, dacă-i un motiv de nimic, sau e cu-adevărat o tragedie, fiindcă ea umple tot spațiul pe care-l ai la dispoziție. Și, mai spune el, "Singura șansă a omului ține de modul cum își poartă povara". Bam Bam. Am revăzut întregul meu drum cu suferința . Demult, a început de la victimă și m-a...

- Cine ești tu? - Eu? - Da, tu. Tu de stai acolo, ascunsă-n mine. - Sunt o parte rănită. Sunt un refuz. Sunt ceva care nu te vrea. Sunt ochi închiși. - De ce apari? De ce exiști? - Ca să știi. - Ce să știu? - Că nu ești. - Vreau să fiu. - Vrei, dar nu te miști un centimetru. Vrei, dar rămâi într-ale lui "nu știu". - Te iubesc. - Știu, dar e vremea să-mi dai drumul. - Cum te cheamă? - Rană. Întuneric. - Când ai apărut? - Când ai spus " nu" vieții. - Ce ești? Ce vrei? - Vreau să nu simt. Vreau să nu doară. Vreau să nu fiu părăsită. Vreau să fie nevoie de mine. Vreau să fiu admirată. Vreau să fiu iubită. Vreau să pot să mă arăt. - Hai, vino. - Sunt deja, doar că tu nu mă primești. Nu pot pleca dacă tu nici nu m-ai primit încă. Mă ții la ușă ca pe un străin când tu, de fapt, ești creatorul meu. - Mi-e frică să te primesc. - Ce crezi că s-ar putea întâmpla? - Mă tem că s-ar vedea cât de dezordine e-n mine. Mă tem că aș rămâne s...