Gabriela Constantinescu

T : Maria, deschide u șa coliviei, te rog. M : Tudor, nu. T: Maria, nici ieri nu am zburat. M: Odihne ște-ți aripile, Tudor. T : Odihna e atunci când te simți liber și ușor. Sunt greu în colivia asta. Obosesc. M : Pot să te mângâi pe aripi până adormi . Ce zici? T: Am dormit destul. Nu de-asta sunt obosit. M : Cum s ă nu vrei? Nu-mi spuneai tu că sunt două lucruri pe lume care-ți plac cel mai mult? Să te mângâi pe aripi și să te prind atunci când cazi? T : Pove știle-astea nu-mi mai servesc la nimic. M : Ce vrei să spui? T: E fals s ă-mi doresc toate astea acum când eu stau închis într-o colivie. Deschide ușa, Maria. M : M ă tem că nu pot. T : Cât timp o să mai stau aici? M : P ână când o să ai încredere. T : Maria, deschide u șa, te rog. M : Eu nu- ți deschid. T : Maria, deschide-odat ă! M : Lini ștește-te, nu rezolvi nimic așa, mai rău îți faci. T : Maria, tu-mi faci r ău. Tu nu vezi că-mi faci rău? M : Eu nu fac nimic, de fapt. T: Îmi p...

De-o vreme-ncoace, am început să fac curățenie. Am scuturat bine de tot niște lucruri pe care le credeam despre mine. Am șters de praf altele de care uitasem. M-am uitat în tot felul de oglinzi și-am descoperit și altele, neștiute. E curios că acum doar stau și privesc la ele, cum se reordonează singure. În perioada asta, îl citeam pe Frankl și-am ajuns, la un moment dat, la un pasaj care întregea minunat un aspect pe care începusem să-l conștientizez la mine. El sună cam așa: "De îndată ce ni s-a dezvăluit sensul suferinței, am refuzat să bagatelizăm sau [..] să întreținem un optimism aritificial". Tot Frankl spunea că nici nu contează cât de mare sau de mică e suferința, dacă-i un motiv de nimic, sau e cu-adevărat o tragedie, fiindcă ea umple tot spațiul pe care-l ai la dispoziție. Și, mai spune el, "Singura șansă a omului ține de modul cum își poartă povara". Bam Bam. Am revăzut întregul meu drum cu suferința . Demult, a început de la victimă și m-a...

- Cine ești tu? - Eu? - Da, tu. Tu de stai acolo, ascunsă-n mine. - Sunt o parte rănită. Sunt un refuz. Sunt ceva care nu te vrea. Sunt ochi închiși. - De ce apari? De ce exiști? - Ca să știi. - Ce să știu? - Că nu ești. - Vreau să fiu. - Vrei, dar nu te miști un centimetru. Vrei, dar rămâi într-ale lui "nu știu". - Te iubesc. - Știu, dar e vremea să-mi dai drumul. - Cum te cheamă? - Rană. Întuneric. - Când ai apărut? - Când ai spus " nu" vieții. - Ce ești? Ce vrei? - Vreau să nu simt. Vreau să nu doară. Vreau să nu fiu părăsită. Vreau să fie nevoie de mine. Vreau să fiu admirată. Vreau să fiu iubită. Vreau să pot să mă arăt. - Hai, vino. - Sunt deja, doar că tu nu mă primești. Nu pot pleca dacă tu nici nu m-ai primit încă. Mă ții la ușă ca pe un străin când tu, de fapt, ești creatorul meu. - Mi-e frică să te primesc. - Ce crezi că s-ar putea întâmpla? - Mă tem că s-ar vedea cât de dezordine e-n mine. Mă tem că aș rămâne s...

În ultima vreme, am observat că vin, din mai multe contexte, diverse informații care tind să se-adune cu sens. Sau, mai bine zis, am eu atenția direcționată către ele. Eram la un atelier de teatru, când am auzit acest "Nu ești atât de important". Am avut un sentiment ușor straniu, ca atunci când simți că ai înțeles ceva, dar nu poți nicicum să redai în vorbe ce. L-am lăsat să fie. E important de povestit și contextul. Era vorba despre un dialog între Hamlet și Ofelia. Acest "Nu ești atât de important" însemna, de fapt, că ideea exercițiului e să-ți muți atenția la partener, la ce-ți trezește el și să răspunzi la asta, nu să te concentrezi pe o stare pe care o trăiești tu cu tine. A fost apoi un curs 2.0 din Universitatea Alternativă, la care toate astea s-au legat încă și mai mult. Anne (profa') a lansat o întrebare: Cine e acest eu? Chiar așa. Iată, aflăm că de câte ori ne punem întrebări legate de noi înșine, s-a constatat, pe RMN-ul funcțional că se ...

Tudor o privește, uluit. - Maria, ce faci?! - M-am hotărât să umblu cu inima pe-afară, răspunde ea senin. Tudor nu-și poate desprinde privirea de pe inima Mariei, care-i bate, ritmic, în palmă. Ridică ochii, o privește tulburat și o întreabă: - Maria, dar nu ți-e frică? - Frică? De ce? - Că ai putea muri. - Niciodată nu m-am simțit mai vie. O văd, Tudor, o văd cum tresare, cum bate pentru mine. O aud, în sfârșit o aud. Și simt cum mă ține caldă. Cum să-ți fie frică de-așa bucurie! - Maria, dar.. Maria, nimeni nu mai umblă cu inima-n palmă! - Tocmai. Tu-ți dai seama? Dac-ar fi să-ți ții în palme inima, s-o vezi cum se-nnegrește cu fiecare gând mânios, ai mai putea să uiți de tine? - Maria, Maria, vino-ți în fire! - Dac-ar fi să-ți ții în palme inima, în fiecare zi, pe drum, când alergi să iei metroul, când stai la birou, ai mai putea trăi la fel? Ai mai vrea să fii în viața ta? - Ești așa ciudată, zău! - Și dac-ar fi ca toți oamenii să umble cu inima-n palme, să și-o arate ...

Întotdeauna a vrut să știe ce se întâmplă în spatele ușilor înalte, din lemn masiv. De câte ori trecea pe-acolo, auzea o forfotă nedeslușită. Amestecul acela de voci pătrunzătoare o făcea să tresară de fiecare dată. Părea că dincolo de ușile acelea viața ține un discurs nemaiauzit. Până când, într-o zi oarecare, trecând alene pe lângă ușile deja familiare, a auzit un cântec. Era atât de limpede, încât părea că cineva cântă direct din inimă. S-a oprit. Claviatura trupului ei se-nfiora. A rămas nemișcată, ascultând. Hotărât lucru, nu mai putea merge mai departe, ca de obicei. Venise momentul să rămână. Venise momentul să asculte. S-a-ndreptat firesc către uși. Știa. Pentru prima dată, avea să acționeze. Mâinile ei tremurau de emoție. Era atât de puternic momentul, cu precădere primul pas. A deschis ușa. În fața ei, o draperie greoaie, roșu aprins. Cu o mișcare simplă, a dat-o la o parte. Se afla într-o sală de spectacol imensă, Rânduri de scaune căptușite se întindeau până-ntr-atât ...

Îmi spui că ești liber, că ai aripi, că vrei să stai cu fruntea-n nori. Îmi spui că n-ai putea opri o clipă, că stai pe timpul tău și timpul nu-i făcut din carne, nu poți să-l vezi îmbătrânind. Îmi spui să nu te țin de aripă, că ți-e frică să nu care cumva să fiu o colivie. Îmi spui să tac, cuvintele nu ajung oricum până la tine. Îmi spui să dorm, dar nici în vis nu te cuprind. Dar ce-o să faci, te-ntreb, când o să vezi că fuga și frica îți sunt, mai presus de toate, colivie?