Gabriela Constantinescu

În ultima vreme, am observat că vin, din mai multe contexte, diverse informații care tind să se-adune cu sens. Sau, mai bine zis, am eu atenția direcționată către ele. Eram la un atelier de teatru, când am auzit acest "Nu ești atât de important". Am avut un sentiment ușor straniu, ca atunci când simți că ai înțeles ceva, dar nu poți nicicum să redai în vorbe ce. L-am lăsat să fie. E important de povestit și contextul. Era vorba despre un dialog între Hamlet și Ofelia. Acest "Nu ești atât de important" însemna, de fapt, că ideea exercițiului e să-ți muți atenția la partener, la ce-ți trezește el și să răspunzi la asta, nu să te concentrezi pe o stare pe care o trăiești tu cu tine. A fost apoi un curs 2.0 din Universitatea Alternativă, la care toate astea s-au legat încă și mai mult. Anne (profa') a lansat o întrebare: Cine e acest eu? Chiar așa. Iată, aflăm că de câte ori ne punem întrebări legate de noi înșine, s-a constatat, pe RMN-ul funcțional că se ...

Tudor o privește, uluit. - Maria, ce faci?! - M-am hotărât să umblu cu inima pe-afară, răspunde ea senin. Tudor nu-și poate desprinde privirea de pe inima Mariei, care-i bate, ritmic, în palmă. Ridică ochii, o privește tulburat și o întreabă: - Maria, dar nu ți-e frică? - Frică? De ce? - Că ai putea muri. - Niciodată nu m-am simțit mai vie. O văd, Tudor, o văd cum tresare, cum bate pentru mine. O aud, în sfârșit o aud. Și simt cum mă ține caldă. Cum să-ți fie frică de-așa bucurie! - Maria, dar.. Maria, nimeni nu mai umblă cu inima-n palmă! - Tocmai. Tu-ți dai seama? Dac-ar fi să-ți ții în palme inima, s-o vezi cum se-nnegrește cu fiecare gând mânios, ai mai putea să uiți de tine? - Maria, Maria, vino-ți în fire! - Dac-ar fi să-ți ții în palme inima, în fiecare zi, pe drum, când alergi să iei metroul, când stai la birou, ai mai putea trăi la fel? Ai mai vrea să fii în viața ta? - Ești așa ciudată, zău! - Și dac-ar fi ca toți oamenii să umble cu inima-n palme, să și-o arate ...

Întotdeauna a vrut să știe ce se întâmplă în spatele ușilor înalte, din lemn masiv. De câte ori trecea pe-acolo, auzea o forfotă nedeslușită. Amestecul acela de voci pătrunzătoare o făcea să tresară de fiecare dată. Părea că dincolo de ușile acelea viața ține un discurs nemaiauzit. Până când, într-o zi oarecare, trecând alene pe lângă ușile deja familiare, a auzit un cântec. Era atât de limpede, încât părea că cineva cântă direct din inimă. S-a oprit. Claviatura trupului ei se-nfiora. A rămas nemișcată, ascultând. Hotărât lucru, nu mai putea merge mai departe, ca de obicei. Venise momentul să rămână. Venise momentul să asculte. S-a-ndreptat firesc către uși. Știa. Pentru prima dată, avea să acționeze. Mâinile ei tremurau de emoție. Era atât de puternic momentul, cu precădere primul pas. A deschis ușa. În fața ei, o draperie greoaie, roșu aprins. Cu o mișcare simplă, a dat-o la o parte. Se afla într-o sală de spectacol imensă, Rânduri de scaune căptușite se întindeau până-ntr-atât ...

Îmi spui că ești liber, că ai aripi, că vrei să stai cu fruntea-n nori. Îmi spui că n-ai putea opri o clipă, că stai pe timpul tău și timpul nu-i făcut din carne, nu poți să-l vezi îmbătrânind. Îmi spui să nu te țin de aripă, că ți-e frică să nu care cumva să fiu o colivie. Îmi spui să tac, cuvintele nu ajung oricum până la tine. Îmi spui să dorm, dar nici în vis nu te cuprind. Dar ce-o să faci, te-ntreb, când o să vezi că fuga și frica îți sunt, mai presus de toate, colivie?

Hot ărât lucru, coastele mele s-au dat la o parte să facă loc inimii. Cuvintele s-au hotărât să-și piardă urma, să nu cumva s-o-mpiedice să-ți vorbească pe limba ei. Genele mi-au crescut, neobosite, pân-au căzut la pământ. Au vrut să fie grele, ca ochii să rămână închiși. Să te privească numai inima. Pielea mea a devenit o umbră ca să iasă-n evidență inima. Așa de mult m-am transformat, c-ai fugit, speriat. Iar coastele, cuvintele, genele și pielea abia dacă mai reușesc să ascundă inima. 

Aproape dintotdeauna,  pe -o strad ă cu viorele care creşteau din asfalt, trăia un omuleţ singuratic. Purta haine ponosite şi se -ndoia mereu de spate, la fiecare pas. Nu ştia să zâmbească şi nici nu puteai citi vreo altă emoţie pe chipul lui. Gesturile lui erau nespus de sărace. Se temea deseori să - şi ridice şi privirea din pământ. Astăzi, pare mai abătut ca niciodată. Ţine în mână, strâns, un card. Era cardul pe care, cu ani în urmă, îşi transferase sufletul. Se ducea la sufletomat, cu gând să mai scoată o bucată de suflet, care să - l facă uman pentru încă o clipă. Atunci când a hotărât să -l lase acolo, era convins că e moţiile sunt o prostie, că oricum n -are nevoie de ele şi că e suficient să poată retrage, din când în când, câte o bucată, din contul inimii sale. În schimbul tranzacţiei, îi era dat să trăiască mai mult. Aşadar, a semnat contractul cu banca de suflete. Banca aceasta de suflete era pretutindeni. Niciodată nu puteai şti de ce suflet dai atunci când ridici...

Pe culoarul din tren încep să se distingă pași. A urcat primul călător. O doamnă îmbrăcată-ntr-un taior de culoare închisă, cu ochi neobișnuit de verzi și mers apăsat își caută liniștită locul. Poartă în spate un rucsac simplu, din doc, cu un buzunar mic în exterior, care se leagănă în ritmul ei. La intervale foarte scurte de timp, urmărește atent cele două cifre înscrise pe bilet, de parcă numărul locului i-ar tot fugi din memorie. În cele din urmă, îl găsește. Se așează meticulos, cu rucsacul în brațe, așteptând să termine de citit un mesaj. Curând, lângă ea se așează un domn distins, cu pălărie pe cap, cravată neagră și o servietă maro, pe care-o așează printre alte bagaje, pe raftul de deasupra. Observând aceasta, doamne își privește rucsacul și îi aruncă o privire întrebătoare. Domnul observă subtilitatea care i se adresa și întreabă, cu amabilitate: - Doriți să vă puneți dumneavoastră bagajul sus? - Nu, nu, e-n ordine, o să îl țin aici, lângă mine. - Haideți, vă rog, al dum...