Gabriela Constantinescu

Șaptezeci și trei de oameni cărunți s-au așezat la sfat în jurul unui taburet. S-au speriat nespus când s-au trezit  la șapte și treisprezece minute ca-n toți zorii unui timp și încălțând papucii verzi din doc, nu i-au mai putut scoate. Au ieșit cu toții pe strada dăltuită în azur  cu ceasornice desenate pe trotuare de bătrânii satului. S-au hotărât să intre în dulap și să aștepte, dar în dulap creșteau, haotic, umerașe. Din toate, unul li s-a suit în creștet și n-a mai coborât vreodată. Au ieșit cu toții pe strada dăltuită în azur. S-au hotărât să cânte la ferestre, poate s-or scăpa; dar de fereastră se loveau, icnind canarii galbeni. Din toți, unul le-a intrat în ureche și nu s-a mai desprins nicicând. Au ieșit cu toții pe strada dăltuită în azur. S-au hotărât să umble goi pe stradă, dar pe stradă au început să ticăie ceasornicele din asfalt iar limbile li s-au înfipt în tălpi și nu le-au mai ieșit vreodată. A doua zi, au i...

Pe-un câmp de maci înfiorați de siluete s-au strâns, în zi îngreunată de timp peste timp pictorul, olarul și-o bătrână. Doreau, împreună, să facă omul, s-aducă-n lume, cu suflul nou, candoare și galanță. Visau cum se-ntorc în lumea lor la oamenii ce de-un timp după timp își țin chipurile apăsate de uitare către zid. Doar lângă zid se nasc și mor. Doar la un zid privesc. Fiecare om își știe cărămizile mai bine  decât surâs matern. De altfel, nu se privesc in ochi decât o singură dată Mama dă naștere pruncului, apoi se-ntorc amândoi cu fața la zid. O dată ajuns la maturitate, se căsătorește, întotdeauna în dreapta, căci o forță îi orânduiește de-a pururi perechi. Apoi se-ntorc înapoi cu fața la zid. Din șirul nesfârșit de oameni s-au desprins ei, în zi cu vânt domol, să caute, să facă, viață. Olarul, cu mâinile săpate-n cute, dădu forma. Pictorul, împletind culoare, dădu înfățișare Iar bătrâna, încercând să-i dea și spirit, muri. Era go...

În orașul umbrelor trecătorii se opresc să-și afunde pasul pe podea. Fiecare pas mai prelung sau mai firav rămâne un timp. Iar măsura tristeții celor ce pășesc se măsoară tocmai în durată. Pasul trecătorului  abătut rămâne vreme de o mângâiere Pasul trecătorului depresiv rămâne preț de o prăbușire în gol Pasul trecătorului resemnat rămâne doar cât spuma zilei Pasul trecătorului fericit nu rămâne niciodată. Pentru că trecătorul fericit zboară deasupra podelei. Locuitorii orașului umbrelor nu au văzut niciodată unul pentru că ei supraviețuiesc din a măsura adâncimea pașilor. Dar la cât de mulți trecători se-adună înghesuindu-se cu pași de tic și tac printre obiecte cu linii certe ai zice că printre ei se află foști, trecuți, deunăzi Zburători.

Avânt spre ușa femeii universale cu rod de prunci în pântec. Pruncii i se desprind în valuri aruncând, către viață, plămânii. Plămânii umflați de spirit se năpustesc, întru a fi. Femeii îi cresc. Gurii. Ofranda Femeii din glasul de cu seară îi cad, năpustindu-se cântece de leagăn. Învârtind, către pruncu-i sensul lui a fi Lui a nu fi singur. Femeii îi cresc. Urechilor. Viori Femeii din urechea cu emoții îi apar, ca dintr-o umbră suspinând și se scutură, glasuri limpezi. Glasuri fragede cu miros de lapte sfânt. Și-i înlesnesc, ca dintr-o mână prăfuită, amintire maternă. Iar mâna-nfiorată de piele limpede mustește mângâierea. Duios i-ar fi parcursul. Femeii îi crește inima. Îi crește, arcuind în ritm, tavanul firii. Iar mâna se-nfioară de-o cută ce se-arată. Groapă de prunc, groapă și-n suflet, groapă de forma rotunjimii vieții timpurii. Femeii i-a rămas amuțit, glasul iar urechile, plesnesc de liniște. Mâinile i s-au uscat și cad, prăbușind...

Frunte peste frunte Se nascu un gand Tremurand a om Fiindca fiintele se nasc Din suflu ales Din maini de vifor Sau din umbra necuprinsa Ori din rafuiala firii Ce se vrea uitata-n spirit Gandul nascut A-nceput sa creasca ochi Esenta si contur Si s-a aratat fiinta Fiinta peste gand Ales sa nu mai stoarca Refugiul lui a fi Si s-a facut Femeie Mama Si-atunci Gandul s-a preschimbat In dragoste Iar sens N-a mai avut vreodata.

Anul trecut, intr-o zi torida, similara celei de azi, sedeam lenesa in fata laptopului. Cand? Ce sa vezi? Deschid un mail care ne indemna sa descoperim "comoara", folosindu-se de mult-persuasivul-hai-cu-noi "tu esti cheia". Deja aveam ochii mari si ma simteam metalica si ruginita. Insa, ca la 20 de ani, fara griji si fara.... am inghitit in sec. Minunea a picat insa subit, lovindu-ma in crestet si-am dat fuga sa ma inscriu, spontan si irevocabil. Avea sa fie cea mai faina experienta de studentie pentru mine, Scoala de Vara Cognosis, pe-atunci la Brasov. A-nsemnat oameni dragi, nopti nedormite si dezvoltare personala simtita pana-n adancul zambetului. Asa de mult mi-a placut incat m-am decis ca vreau ( a se citi vreeeaaaau ) ca la editia viitoare sa fiu organizator. Asa ca iata-ma. Si pentru ca m-am ales c-un om drag, m-am gandit sa-i iau un "interviu", ca tare-am vrea sa putem da prin cuvinte ce-ti poate oferi o astfel de experienta. Informatii punctuale,...

Il vad umbrit de conturul obscur al ochilor tai. Linia trupului i s-a-ntrerupt de cand a aruncat cu gandul in tine. Din clipa fara timp, a hotarat: se muta din spatiul mintii tale. Si-i cad sertarele. Se prabusesc, surpandu -te. I-a cazut violoncelul Din sertarul din ureche. Prabusit, ceasul ticaie Din sertarul cu viata. Frant, zace si zmeul Din sertarul ce surade copil Singura, urma de trup iubit Se zbate in sertarul cu simtiri I-a alunecat si sertarul gurii Si zambetul frant Dintr-ansul Vrea sa devina al tau. Lipeste-l de tine. Pana nu-ti cade Sertarul identitatii.