Gabriela Constantinescu

S-a trezit buimacă. Gândul, vrând ca ea să zâmbească, s-a dat la o parte ca să facă loc visului. Însă ea, din nou, nu visase nimic. Și-a agățat dimineața de o sârmă, deasupra patului. La fel de goală ca și celelalte 260 de zile dinaintea ei. De-atâta amar de vreme nu mai visase nimic! Până atunci, în fiecare început de zi, imediat după ce întrezărea lumina, își amintea visul, pe care-l simțea ca pe o parte din ea, care o locuia în timpul nopții, dincolo de ce îi putea zămisli mintea. Zi după zi, strângea poveste după poveste, iar absurdul lor o fascina într-atât încât își dorea să se mute cu viață și suflu cu tot, în somnul atât de drag. Din dimineața tragediei, au început să-i moară, rând pe rând, poveștile, iar sensul i s-a amestecat cu primul mugure al zilei. Nu mai știa ce început de zi este acela dacă ea nu mai deschidea o nouă lume. Era suficient să închidă ochii. Acum, nu se mai întâmpla nimic. Într-o zi, supărată nevoie-mare, dimineața s-a deșteptat înaintea zânei ...

Primul dulap din bucătărie zornăia aprig. Două suflete visau dincolo de cuprinsul lui, dorind cu ardoare să se răstoarne. Oala : Pe cuvânt că mi-aș dori ca măcar o zi din toate câte-avem să lase ușa deschisă la dulap, să pot privi pe fereastră.. Ibricul : De când și-au cumpărat filtrul de cafea, nici eu n-am mai văzut lumina soarelui. Oala: Soarele, ce bl ând trebuie să fie, nu ca pârlitul ăsta de aragaz.. Ibricul : Nu ți-am povestit, ultima dat ă mi-am ars orice șansă de a-mi mai recăpăta culoarea. Oala : Dragul de tine, mi s-a p ărut mie că ești cam palid. Ce s-a întâmplat? Ibricul : Au f ăcut ceai de mușețel și m-au uitat acolo. Eram negru-negru, apoi nu știu cu ce m-au dat, că m-am albit de tot. Și ustura al dracului. Oala : Sunt atât de neglijenți! Nu se gândesc deloc la noi. Fac totul atât de automat, li se pare ca suntem un dat, că nu existăm în afara lor. Ibricul: Crede-mă, îmi e așa de dor de mirosul de cafea! Ceaiul era mereu ca o baie prea caldă și lips...

Cu gând să mă privesc înăuntru, mi-am construit un ochi și l-am înghițit. Cu sfială am vrut să mă ascund în plămânii mei, să-i privesc când se umflă cum atrag, vremelnic, aer, să văd cum li se-aprind simetric, bronhiile, să zbor, purtată de suflul lor. M-am dus apoi să văd cum arăt pe dinăuntru atunci când zâmbesc. Am vrut s-ajung și într-un deget să vad cum tresare când oferă, de-a dragul, mângâiere M-am prefăcut apoi în mână să-mi caut sufletul în fiece cotlon de trup viu și să mă cuibăresc direct în inimă, vrând să înțeleg mașinăria asta de carne care-mi procesează viața. Să tresalt cu fiecare bătaie, să simt căldura sângelui care mă locuiește Am vrut să-mi simt, în parte, fiecare mușchi să înțeleg, din spatele cortinei vagi de piele cum se construiește-nfățișarea. Și-apoi am vrut să mă opresc la mine-n creier, să-i mângâi șanțurile și străzile și să-mi îmbrățisez gândurile chiar înainte să zboare; să-mi urmăresc si...

Bunica mea are pielea-n valuri fiindcă peste ea s-au aşezat mai multe clipe şi când n-au mai avut loc au început să dea din aripi. Atunci s-au iscat coline, podişuri şi dealuri peste mâinile ei. Bunica mea e tot mai mică fiindcă de-atâta timp s-au aşezat gândurile peste gânduri peste gânduri şi-au început să-i împingă trupul în jos dar diferenţa s-a revărsat în suflet unde bunica e fină, delicată şi femeie zveltă iar mai adânc, purtat şade copilul care-i mai suflă în plete. De aceea, părul ei e alb de-atâta iarnă.

Privește-te Îți stă oglinda ochilor lumii strâmbă, deasupra capului gol Privește-te ștergând praful și frecând podelele casei tale uniforme în vreme ce ți se șterge și surâsul de pe chip și bruma de speranță de-a te ridica spre-a fi Privește-te în vreme ce înlături grăbit, omul din cale și rămâi singur cu cârpele tale ude care ți-au curățat mintea spre a fi un nimic complet. Privește-te, dar, cum te revolți când nu e luciu în vreme ce trupul tău în vreme ce esența ta în vreme ce TU cu brațe, vise și ființă te tocești întru nimicnicie Privește-te cum suferi când vezi urme și lucruri neorânduite după algoritmul minții tale. Privește cum lumea făurită de tine se surpă și n-ai lumină să o vezi. Privește-te Privește-te Privește cum mori și la final de fir de suflu nu-ți rămâne pe mormânt decât praf. Iar tu înaintea clipei ultime nu ți-ai amintit nimic fiindcă ai curățat tot ce-ți putea fi drag. Privește-mă cum stau și te mai aștept să înce...

Cuv ântul s-a iubit cu sensul pe o foaie. Ochiul le-a citit și a vrut să devină soare ca să aibă de-a pururi destulă lumină spre a le privi.

C ând începutul cade peste sfârșit copilul și bătrânul se gândesc deopotrivă la moarte. Când sfârșitul cade  peste început copilul și bătrânul se sărută de noapte bună.