S-a trezit buimacă. Gândul, vrând ca ea să zâmbească, s-a dat la o parte ca să facă loc visului. Însă ea, din nou, nu visase nimic.
Și-a agățat dimineața de o sârmă, deasupra patului. La fel de goală ca și celelalte 260 de zile dinaintea ei. De-atâta amar de vreme nu mai visase nimic!
Până atunci, în fiecare început de zi, imediat după ce întrezărea lumina, își amintea visul, pe care-l simțea ca pe o parte din ea, care o locuia în timpul nopții, dincolo de ce îi putea zămisli mintea. Zi după zi, strângea poveste după poveste, iar absurdul lor o fascina într-atât încât își dorea să se mute cu viață și suflu cu tot, în somnul atât de drag.
Din dimineața tragediei, au început să-i moară, rând pe rând, poveștile, iar sensul i s-a amestecat cu primul mugure al zilei. Nu mai știa ce început de zi este acela dacă ea nu mai deschidea o nouă lume. Era suficient să închidă ochii. Acum, nu se mai întâmpla nimic.
Într-o zi, supărată nevoie-mare, dimineața s-a deșteptat înaintea zânei și a început să îi mișune sub pleoape. Se săturase să fie agățată în fiecare zi deasupra patului fără drept de apel și fără să poată spune ce se întâmplase. Era obosită și se trezea, de la o vreme, după zână. Motivul? Timpul se îndrăgostise de o bufniță și, în ultima perioadă, zăbovea mai mult în noapte, o lungise de tot, numai ca să o poată privi pe draga lui mai mult. De aceea, dimineața nu-și putea intra în atribuții decât mai târziu, după ce timpul găsea că a stat destul în loc.
Pusă pe fapte mari, dimineața s-a apucat să scormonească după visele zânei. Știa că sunt acolo, doar că atât de mult zăbovea timpul cu minutele la bufniță, încât visele se afundau tot mai tare în uitare.
Ce curios, însă, că la nici câteva clipe, s-a făcut noapte. Timpul hotărâse să stea în loc pentru totdeauna, fiindcă bufnița.. tocmai îl privea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu