Gabriela Constantinescu

Bunica mea are pielea-n valuri fiindcă peste ea s-au aşezat mai multe clipe şi când n-au mai avut loc au început să dea din aripi. Atunci s-au iscat coline, podişuri şi dealuri peste mâinile ei. Bunica mea e tot mai mică fiindcă de-atâta timp s-au aşezat gândurile peste gânduri peste gânduri şi-au început să-i împingă trupul în jos dar diferenţa s-a revărsat în suflet unde bunica e fină, delicată şi femeie zveltă iar mai adânc, purtat şade copilul care-i mai suflă în plete. De aceea, părul ei e alb de-atâta iarnă.

Privește-te Îți stă oglinda ochilor lumii strâmbă, deasupra capului gol Privește-te ștergând praful și frecând podelele casei tale uniforme în vreme ce ți se șterge și surâsul de pe chip și bruma de speranță de-a te ridica spre-a fi Privește-te în vreme ce înlături grăbit, omul din cale și rămâi singur cu cârpele tale ude care ți-au curățat mintea spre a fi un nimic complet. Privește-te, dar, cum te revolți când nu e luciu în vreme ce trupul tău în vreme ce esența ta în vreme ce TU cu brațe, vise și ființă te tocești întru nimicnicie Privește-te cum suferi când vezi urme și lucruri neorânduite după algoritmul minții tale. Privește cum lumea făurită de tine se surpă și n-ai lumină să o vezi. Privește-te Privește-te Privește cum mori și la final de fir de suflu nu-ți rămâne pe mormânt decât praf. Iar tu înaintea clipei ultime nu ți-ai amintit nimic fiindcă ai curățat tot ce-ți putea fi drag. Privește-mă cum stau și te mai aștept să înce...

Cuv ântul s-a iubit cu sensul pe o foaie. Ochiul le-a citit și a vrut să devină soare ca să aibă de-a pururi destulă lumină spre a le privi.

C ând începutul cade peste sfârșit copilul și bătrânul se gândesc deopotrivă la moarte. Când sfârșitul cade  peste început copilul și bătrânul se sărută de noapte bună.

Călătorul și-a răpus valiza S-a-ntâmplat pe-o stradă pietruită. Alertați, au ieșit să-l vadă, oamenii. 347 de pălării cenușii 346 de guri tăcute căci o pălărie nu avea stăpân și se plimba pe caldarâm, singuratică. 5 suflete, căci restul împietriseră deunăzi și doar 193 de mâini, căci restul pieriseră în războiul mângâierilor vitrege. Toate îl priveau, cu propriul simț  pe Călătorul care și-a răpus valiza. S-a-ntâmplat ca pantoful să-ndrăgească pălăria care de 153 de pași încoace se plimba pe caldarâm, singuratică. Și-a luat avânt, iar călătorul uimit de desprinderea subită, a căzut cu trupu-i aspru pe valiză, iar din ea a țâșnit fulgul de nor, fulgul de dor, pe care l-a avut iubita în perna-i, la ceasul viselor plăpânde în ultima-le noapte caldă. Călătorul nu și-a răpus valiza,  ci ultima urmă de suflet. și acum 348 de pălării cenușii privesc valiza iar pantoful urmărește palid cum pălăria a-nceput să zboare.

Șaptezeci și trei de oameni cărunți s-au așezat la sfat în jurul unui taburet. S-au speriat nespus când s-au trezit  la șapte și treisprezece minute ca-n toți zorii unui timp și încălțând papucii verzi din doc, nu i-au mai putut scoate. Au ieșit cu toții pe strada dăltuită în azur  cu ceasornice desenate pe trotuare de bătrânii satului. S-au hotărât să intre în dulap și să aștepte, dar în dulap creșteau, haotic, umerașe. Din toate, unul li s-a suit în creștet și n-a mai coborât vreodată. Au ieșit cu toții pe strada dăltuită în azur. S-au hotărât să cânte la ferestre, poate s-or scăpa; dar de fereastră se loveau, icnind canarii galbeni. Din toți, unul le-a intrat în ureche și nu s-a mai desprins nicicând. Au ieșit cu toții pe strada dăltuită în azur. S-au hotărât să umble goi pe stradă, dar pe stradă au început să ticăie ceasornicele din asfalt iar limbile li s-au înfipt în tălpi și nu le-au mai ieșit vreodată. A doua zi, au i...

Pe-un câmp de maci înfiorați de siluete s-au strâns, în zi îngreunată de timp peste timp pictorul, olarul și-o bătrână. Doreau, împreună, să facă omul, s-aducă-n lume, cu suflul nou, candoare și galanță. Visau cum se-ntorc în lumea lor la oamenii ce de-un timp după timp își țin chipurile apăsate de uitare către zid. Doar lângă zid se nasc și mor. Doar la un zid privesc. Fiecare om își știe cărămizile mai bine  decât surâs matern. De altfel, nu se privesc in ochi decât o singură dată Mama dă naștere pruncului, apoi se-ntorc amândoi cu fața la zid. O dată ajuns la maturitate, se căsătorește, întotdeauna în dreapta, căci o forță îi orânduiește de-a pururi perechi. Apoi se-ntorc înapoi cu fața la zid. Din șirul nesfârșit de oameni s-au desprins ei, în zi cu vânt domol, să caute, să facă, viață. Olarul, cu mâinile săpate-n cute, dădu forma. Pictorul, împletind culoare, dădu înfățișare Iar bătrâna, încercând să-i dea și spirit, muri. Era go...