Gabriela Constantinescu

Il vad umbrit de conturul obscur al ochilor tai. Linia trupului i s-a-ntrerupt de cand a aruncat cu gandul in tine. Din clipa fara timp, a hotarat: se muta din spatiul mintii tale. Si-i cad sertarele. Se prabusesc, surpandu -te. I-a cazut violoncelul Din sertarul din ureche. Prabusit, ceasul ticaie Din sertarul cu viata. Frant, zace si zmeul Din sertarul ce surade copil Singura, urma de trup iubit Se zbate in sertarul cu simtiri I-a alunecat si sertarul gurii Si zambetul frant Dintr-ansul Vrea sa devina al tau. Lipeste-l de tine. Pana nu-ti cade Sertarul identitatii.

Imi amintesc, cu drag si duiosie, de-un batran care, intrebat cati ani are, a raspuns "Niciunul. I-am pierdut  pe toti". Ce fain mi s-a parut atunci, auzindu-l. Perioada ce-a trecut mi-a fost incarcata afectiv si cumva, parca m-am mutat in mine si-am cotrobait prin ganduri. M-am privit dintr-un punct imobil si-am adunat impresii si crampeie. Cred ca daca m-as sui acum pe ochii mei batrani, mi-as zambi. Si-as raspunde, asemenea batranului, ca mi-am pierdut anii, dar nu in sensul de irosire, ci de imposibilitatea reintoarcerii si zambetul amintirii. Si-am aflat despre mine ca... Imi expun foarte mult latura creativa, suprarealista, artistica si pare ca nu sunt capabila sa am experiente simple, brute. Imi amintesc ce mult m-a atras un titlu al lui Noica, "Mathesis sau despre lucrurile simple." Caut foarte mult simplitate, in sensul de lipsa de incarcare, de sufocare, de absenta a surplusului. Ador simplitatea cotorului de carte, a liniilor trupului uman, a urechilor ...

Omul ce isca lumina si tacere cu maini zidite in penumbra si-obraji imbujorati intr-un rastimp Sunt, m-adun si parc-astept sa nu mai fiu decat o umbra infiorata de cuvinte simple Sunt, rasuflu si mai sper sa descos fire de vis vis prelung vis duios vis care se vrea fiinta Si se trezeste mangaiere.

Timpul a suflat inspre cutia cu dorinte vechi a   trecatorului cocosat de-atatea clipe mute Voia ca de la o secunda la alta Sa-i creasca maini Sa-si vada freamat de degete Sa-si mangaie zilele Sa-mbratiseze omul Pentru ca el sa-si simta neputinta Imbatranirea trupului si-a firii Ca pe dezmierdarea mamei Care stie ca si pruncul Trebuie sa piara. Ia-mi, dar, mainile, spuse trecatorul Si-n insingurare Sa ma dezmierde timpul. Tic, tac Si-au cazut.

Am ridicat timpul Si-am ascuns sub el Doi oameni aruncand copacul De la unul la altul Batranul cu obloane-mbatranite peste pleoape Se mira, se-ntreaba De ce, aruncand cu drag copacul Il primeste desfrunzit Tanarul cu obloane nedormite peste pleoape Se mira, se-ntreaba De ce, aruncand cu drag copacul Il primeste sec si putred Atunci s-a ridicat timpul Si m-a ascuns sub el. Privind iarasi copacul, S-a ivit in mine gandul Ca gresit e omul.

Când mi-au căzut ochii pe afiș și am văzut că piesa este în regia lui Felix Alexa, mi-am spus că trebuie să văd “Moartea unui comis voiajor” de Henry Miller. Asta pentru că toate celelalte de până acum au avut stilul atât de drag mie, cu urme de absurd, suprarealism și o fantastică abilitate de a pune în lumină umanitatea. Avându-l ca protagonist pe Victor Rebengiuc, însoțit pe scenă de către soția sa, atât în piesa cu pricina, cât și în realitate, Mariana Mihuț, piesa s-a dovedit a fi una dintre cele mai încărcate emoțional pe care le-am văzut până acum, cu atât mai mult cu cât drama se năștea din simplitate, din condiția omului comun și neînsemnat care se gândește cu o înverșunare aproape patologică la faptul că este important, valoros și cunoscut. Astfel, se conturează povestea unei familii cu doi fii, zdruncinată de momentul pierderii sănătății psihice a tatălui. Cei doi fii ai săi sunt departe de a fi împliniți în plan profesional sau personal, punându-se accent pe tendința nesă...

Pe coloana mea de vise frante Cresc obloane stacojii Din reverii infipte in momente tulburi Se desprinde gol, un gand incert De cate ori n-ai trecut granita secventei mistice, tu, gandule? L-am intrebat cu glas confuz Mereu m-am oprit la sfarsit de om, imi zise. Te-ai urcat in cer si te-ai lovit de frunte divina, l-am dojenit Am cautat caderea din penumbra, dar am gasit lumina, imi raspunse. De-ar  fi zambetul soapta-n cadere, i-as plamadi ureche sa-l asculte, zise lumina, suspinand un timp ascuns. Si-atunci mi-am luat visul, gandul si lumina Si-am suflat spre ele vifor de fiinta Asa mi-ai aparut. Tu, cadere de om in soapta secundara