De departe, lucrul care mă încântă cel mai mult la viața de student este faptul că pot să mă hrănesc spiritual cu piese de teatru. Iată o mică parte din ce am văzut și mi-a plăcut.
În regia lui Felix Alexa, piesa “Sinucigașul” îmbină umorul negru și tragicul în 2 ore și 15 minute de artă teatrală autentică. Desi genială, piesa a fost interzisă de Stalin, fapt care i-a adus autorului, Nikolai Robertovici Erdman, împreună cu anonimatul, deportarea în Siberia.
Personajul principal al piesei, Semion Semionovici Podsekalnikov, interpretat de inegalabilul Dan Puric, trăiește cu tensiunea și complexul de a fi șomer și implicit, întreținut din salariul deloc semnificativ pe care îl câștigă soția sa, care devine aproape insuficient pentru supraviețuirea celor trei membri ai familiei, respectiv cei doi soți și mama Mariei Lukianovna. Astfel, încă de la debutul piesei, se desprinde teama celor două femei pentru viața lui Podsekalnikov, care amenință că se împușcă. Toată această frământare a soției și soacrei se concretizează în felul excesiv de grijului, aproape patologic, în care îl tratează, în încercarea lor de a evita tragedia.
Ceea ce întreține umorul negru și pune în lumină ironia piesei reprezintă momentul în care intră în scenă o serie de personaje reprezentând pături sociale diferite care, auzind de intenția cetățeanului rus de a se sinucide, încearcă să îl convingă să o facă dintr-un motiv care să le servească interesele. Regizorul surprinde într-un mod inedit ultimele clipe dinaintea orei douăsprezece, când stabiliseră cu toții să aibă loc sinuciderea, prin replici de grup repetitive care întăresc atmosfera si relevă grotescul situației. Atmosfera este desăvârșită de mici detalii de scenografie, precum ceasurile luminate care arată ultima jumătate de oră rămasă personajului.
Mi-a rămas adânc întipărit în minte momentul în care soția, aflând de așa-zisa moarte a soțului său, primește vizita câtorva dintre cei care l-au folosit fără scrupule pentru a i se lua măsuri pentru ținuta de doliu. Ținând o pălărie sofisticată în mână, replica Mariei Lukianovna sună cam așa: “Când îl aveam pe Senia, nu aveam pălărie. Acum că Senia nu mai e, am pălărie”. Finalul, deși dezumanizant, mi-a întărit concepția că cele 2 ore și 15 minute au constituit o capodoperă pe care Stalin ar fi trebuit să o înțeleagă. Iar dacă o făcea, lucrurile ar fi stat altfel.
“Livada de vișini”
Lui Cehov i-ar fi plăcut “Livada de vișini” în regia lui Felix Alexa.
Înainte ca actorii să intre pe scenă, nu am putut să nu admir detaliile de scenografie. Două uși, de o parte și de alta a scenei, pictate absolut genial. Între ele, geamuri, și ele pictate în partea superioară, având elemente decorative aurii. Pe scenă, scaune. Și Ermolai Alexeevici dormind cu o carte lângă el. Începutul impresionează prin emoția cu care personajele redescoperă casa, mai specific camera copiilor, pe care le părăsiseră pentru a locui la Paris. Își împart jucăriile și le privesc cu un sentiment de familiaritate și cu inocența ușor metamorfozată a maturității. Fără a fi o piesă de o amplă acțiune, se centrează pe relațiile dintre personaje, dar și pe individualitatea lor. Nu am putut să nu remarc personajele extrem de bine conturate, de la fiica ștearsă și muncitoare până la bătrânul loial și mai realist decât toate celelalte personaje, în ciuda senilității caracteristice vârstei.
Ceea ce mi-a reținut în mod deosebit atenția, mai ales vizual vorbind, a fost un dulap, pitit în spatele unei draperii, având multe rafturi pe care erau așezate borcane cu..compot de vișine. Este extraordinar momentul de confesiune al lui Ermolai Alexeevici (Lopahin), în fața unuia dintre aceste borcane despre cum se raporta el în trecut la livadă și despre statutul lui la momentul respectiv și prezentul, în care ajunsese să fie, de fapt, proprietar. Mâna lui în borcanul de vișine.Felul în care le mânca, cu pasiune amestecată cu o doză de amărăciune mi-a rămas profund întipărit în minte.Având în distribuție nume ca Maia Morgestern, Mircea Albulescu si Șerban Ionescu, piesa e ca o pagină de Cehov care se scrie singură. Momentul cheie, al dansului sincron al tuturor personajelor, surprinde extraordinar drama fiecăruia și totodată destinul comun. Finalul este genial și îl surprinde pe Firs, cu glasul stins si mersul legănat, devotat până în ultima clipă, dar rămas singur.
Semnată de Ana Maria Bamberger și regizată de Alice Barb, piesa “Noimebrie” propune o intrigă de roman polițist și o are ca protagonistă pe inegalabila Olga Tudorache, în rolul unei actrițe aflate în amurgul vieții, Marga. Decorul preponderent alb și sunetele de pe fundal, amintind de pescăruși și valurile mării induc spectatorului o stare de calm și echilibru emoțional. Micile detalii, precum fumul de țigară, lumânările aprinse și un ceas vechi permanentizează, parcă, spațiul. Cu urme ușoare și aproape insesizabile de autobiografie, țesute pe fondul rolului matern, Magda organizează o ultimă întâlnire cu fiica sa, Maria (Cecilia Barbora) și cu Ștefan, marea sa dragoste (George Moțoi).
Întâlnirea dintre mamă și fiică, având un fundal de puternică tensiune și lucruri nespuse, rămâne distantă, iar din discuția lor desprindem ideea că Maria nu îi poate ierta mamei sale un gest necugetat, în viziunea ei, care s-a întâmplat cu 5 ani în urmă, când, Magda, sub ochii fiicei sale, l-a sărutat pe bărbatul pe care aceasta îl iubea. Lucrurile se complică atunci când în scenă apare cel de-al treilea personaj, iar lucrurile evoluează în sensul unei clarificări absolut necesare pentru fiecare dintre ei și, desigur, esențiale, în ideea dizolvării tensiunii care a făcut imposibilă menținerea oricărei legături.
Piesa surprinde prin finalul șocant, cu atât mai șocant cu cât este precedat de un mic detaliu scenic pe care, dacă nu îl observi, rămâi uimit, ușor șocat, dar cu sentimentul că l-ai înțeles. Olga Tudorache strălucește prin simplitatea, talentul, arta cu care conturează magistral fiecare clipă a personajului său. Pe mine mă emoționează întotdeauna momentul aplauzelor, când rămâne dreaptă, bătrână, de o modestie rară, în fața publicului său și mulțumește, atât de simplu, ușor obosit, de parcă fericirea ei e mai mare, fiindcă joacă, decât a noastră, că o urmărim. Pentru mine, de fapt, e o onoare.
Revin. Pe măsură ce mai scriu.
"Sinucigașul"
În regia lui Felix Alexa, piesa “Sinucigașul” îmbină umorul negru și tragicul în 2 ore și 15 minute de artă teatrală autentică. Desi genială, piesa a fost interzisă de Stalin, fapt care i-a adus autorului, Nikolai Robertovici Erdman, împreună cu anonimatul, deportarea în Siberia.
Personajul principal al piesei, Semion Semionovici Podsekalnikov, interpretat de inegalabilul Dan Puric, trăiește cu tensiunea și complexul de a fi șomer și implicit, întreținut din salariul deloc semnificativ pe care îl câștigă soția sa, care devine aproape insuficient pentru supraviețuirea celor trei membri ai familiei, respectiv cei doi soți și mama Mariei Lukianovna. Astfel, încă de la debutul piesei, se desprinde teama celor două femei pentru viața lui Podsekalnikov, care amenință că se împușcă. Toată această frământare a soției și soacrei se concretizează în felul excesiv de grijului, aproape patologic, în care îl tratează, în încercarea lor de a evita tragedia.
Ceea ce întreține umorul negru și pune în lumină ironia piesei reprezintă momentul în care intră în scenă o serie de personaje reprezentând pături sociale diferite care, auzind de intenția cetățeanului rus de a se sinucide, încearcă să îl convingă să o facă dintr-un motiv care să le servească interesele. Regizorul surprinde într-un mod inedit ultimele clipe dinaintea orei douăsprezece, când stabiliseră cu toții să aibă loc sinuciderea, prin replici de grup repetitive care întăresc atmosfera si relevă grotescul situației. Atmosfera este desăvârșită de mici detalii de scenografie, precum ceasurile luminate care arată ultima jumătate de oră rămasă personajului.
Mi-a rămas adânc întipărit în minte momentul în care soția, aflând de așa-zisa moarte a soțului său, primește vizita câtorva dintre cei care l-au folosit fără scrupule pentru a i se lua măsuri pentru ținuta de doliu. Ținând o pălărie sofisticată în mână, replica Mariei Lukianovna sună cam așa: “Când îl aveam pe Senia, nu aveam pălărie. Acum că Senia nu mai e, am pălărie”. Finalul, deși dezumanizant, mi-a întărit concepția că cele 2 ore și 15 minute au constituit o capodoperă pe care Stalin ar fi trebuit să o înțeleagă. Iar dacă o făcea, lucrurile ar fi stat altfel.
“Livada de vișini”
Lui Cehov i-ar fi plăcut “Livada de vișini” în regia lui Felix Alexa.
Înainte ca actorii să intre pe scenă, nu am putut să nu admir detaliile de scenografie. Două uși, de o parte și de alta a scenei, pictate absolut genial. Între ele, geamuri, și ele pictate în partea superioară, având elemente decorative aurii. Pe scenă, scaune. Și Ermolai Alexeevici dormind cu o carte lângă el. Începutul impresionează prin emoția cu care personajele redescoperă casa, mai specific camera copiilor, pe care le părăsiseră pentru a locui la Paris. Își împart jucăriile și le privesc cu un sentiment de familiaritate și cu inocența ușor metamorfozată a maturității. Fără a fi o piesă de o amplă acțiune, se centrează pe relațiile dintre personaje, dar și pe individualitatea lor. Nu am putut să nu remarc personajele extrem de bine conturate, de la fiica ștearsă și muncitoare până la bătrânul loial și mai realist decât toate celelalte personaje, în ciuda senilității caracteristice vârstei.
Ceea ce mi-a reținut în mod deosebit atenția, mai ales vizual vorbind, a fost un dulap, pitit în spatele unei draperii, având multe rafturi pe care erau așezate borcane cu..compot de vișine. Este extraordinar momentul de confesiune al lui Ermolai Alexeevici (Lopahin), în fața unuia dintre aceste borcane despre cum se raporta el în trecut la livadă și despre statutul lui la momentul respectiv și prezentul, în care ajunsese să fie, de fapt, proprietar. Mâna lui în borcanul de vișine.Felul în care le mânca, cu pasiune amestecată cu o doză de amărăciune mi-a rămas profund întipărit în minte.Având în distribuție nume ca Maia Morgestern, Mircea Albulescu si Șerban Ionescu, piesa e ca o pagină de Cehov care se scrie singură. Momentul cheie, al dansului sincron al tuturor personajelor, surprinde extraordinar drama fiecăruia și totodată destinul comun. Finalul este genial și îl surprinde pe Firs, cu glasul stins si mersul legănat, devotat până în ultima clipă, dar rămas singur.
“Noiembrie”
Semnată de Ana Maria Bamberger și regizată de Alice Barb, piesa “Noimebrie” propune o intrigă de roman polițist și o are ca protagonistă pe inegalabila Olga Tudorache, în rolul unei actrițe aflate în amurgul vieții, Marga. Decorul preponderent alb și sunetele de pe fundal, amintind de pescăruși și valurile mării induc spectatorului o stare de calm și echilibru emoțional. Micile detalii, precum fumul de țigară, lumânările aprinse și un ceas vechi permanentizează, parcă, spațiul. Cu urme ușoare și aproape insesizabile de autobiografie, țesute pe fondul rolului matern, Magda organizează o ultimă întâlnire cu fiica sa, Maria (Cecilia Barbora) și cu Ștefan, marea sa dragoste (George Moțoi).
Întâlnirea dintre mamă și fiică, având un fundal de puternică tensiune și lucruri nespuse, rămâne distantă, iar din discuția lor desprindem ideea că Maria nu îi poate ierta mamei sale un gest necugetat, în viziunea ei, care s-a întâmplat cu 5 ani în urmă, când, Magda, sub ochii fiicei sale, l-a sărutat pe bărbatul pe care aceasta îl iubea. Lucrurile se complică atunci când în scenă apare cel de-al treilea personaj, iar lucrurile evoluează în sensul unei clarificări absolut necesare pentru fiecare dintre ei și, desigur, esențiale, în ideea dizolvării tensiunii care a făcut imposibilă menținerea oricărei legături.
Piesa surprinde prin finalul șocant, cu atât mai șocant cu cât este precedat de un mic detaliu scenic pe care, dacă nu îl observi, rămâi uimit, ușor șocat, dar cu sentimentul că l-ai înțeles. Olga Tudorache strălucește prin simplitatea, talentul, arta cu care conturează magistral fiecare clipă a personajului său. Pe mine mă emoționează întotdeauna momentul aplauzelor, când rămâne dreaptă, bătrână, de o modestie rară, în fața publicului său și mulțumește, atât de simplu, ușor obosit, de parcă fericirea ei e mai mare, fiindcă joacă, decât a noastră, că o urmărim. Pentru mine, de fapt, e o onoare.
Revin. Pe măsură ce mai scriu.
Comentarii
Trimiteți un comentariu