Revolta unui om fara de teatru

N-as mai scrie.
N-as mai picta.
N-as mai citi.
N-as mai personaliza tot ce misca sau nu, respira sau moare, zace sau imi umbla prin gand, camera, ochi.
Nici macar nu as mai cauta in teatru.
Mi-as lasa sa moara intonatia, inflexiunile vocii, gestul mainilor.
As face un compromis, m-as intoarce la simplitatea mediocra, apatica, lipsita de fantezie.
As ucide orice fantasma, incercare de a sfida realul, impusul, iar orice tresarire de a tinde spre ciudat, neobisnuit, altfel, s-ar prabusi pe trotuarul urbanizat de evolutie pe care calca numai orbi ai cantecului mort, ai scartaitului.
M-as impregna de sunete artificiale, vise ce se industrializeaza sub ochii cenusii ai timpului fad.
M-as supune mortii spirituale.
As calca peste glasul limpede al unui colt pictat de fluturi aplatizati, uitand de farmec, duiosie si franchete.
As imbratisa rigidul.
I-as spune zilei sa se contracte pana ma striveste intre clipe goale.
As spune ca nu mai simt nimic.
Imi moare creativitatea?!
Nu.
E visul lor.
Pe care mi-l refuz.