Treceți la conținutul principal

Povestea punctului rosu


E un punct rosu pe o foaie alba . E un punct rosu pe un glont alb. E un punct rosu pe o unghie alba . E un punct rosu pe o pereche de buze albe . E un punct rosu pe ochiul tau stang . E un punct rosu pe o perdea alba .

Obsesie . Paranoia . Sistem nervos afectat . Pragmatism dus la extrem . Psihopat .

Intr-o zi , punctul rosu s-a dus la medic . I s-a spus ca albul ii dauneaza . Ii strica vederea A fost trist . Iubea atat de mult albul sau vast . I s-a spus sa se mute pe negru . S-a intors suparat pe foaia lui alba si si-a luat ramas bun . Nu avea sa mai vada albul niciodata . Stiinta nu era de accord cu sentimentele sale . Pe foaia alba se distinge o usoara urma de rosu .

E un punct rosu pe o foaie neagra.E un punct rosu pe un tavan negru.E un punct rosu pe un cer negru.E un punct rosu pe o masa neagra.E un punct rosu pe o strada neagra.E un punc rosu pe obrazul tau . Eu sunt alba ?

Intr-o zi punctul rosu a murit de tristete . Pe negru se distinge o gaura alba .

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pate pe teatru

Scriu la persoana intai singular, uhhh, ahhhh, mi-am recapatat un strop de individualitate, asa ca o sa rup sirul postarilor abstracte, scrise in vreun moment de exces de zel sau ca tema la filosofie.Asadar, eu. Ultimul eveniment notabil recent a fost cu siguranta Festivalul National de Teatru "Jos Palaria" de la Bucuresti.Si nimic nu ar fi mai avut acelasi farmec daca nu am fi incurcat metroul de trei ori, daca nu am fi pierdut 40 de minute schimband metrouri, si desigur, repetitia de text din metrou la care a asistat un nene protejandu-si servieta la auzul tacanitilor alora cu geamantane vechi si roase in brate. "Anton Pavlovici e ocupat." "Cu ce?" "Moare." "Cum moare?" "Pai uite-asa, cum moare omul.Da capul pe spate, se lungeste, icneste o data scurt si moare.Unii spun ca ti-ar trosni si gatul, dar nu-i neaparat." ( expresia de pe fata ilustrului domn e de nedescris.) apoi apare eroic Jimmy "Caut Gara Nicol...

Tranzacţie eşuată

Aproape dintotdeauna,  pe -o strad ă cu viorele care creşteau din asfalt, trăia un omuleţ singuratic. Purta haine ponosite şi se -ndoia mereu de spate, la fiecare pas. Nu ştia să zâmbească şi nici nu puteai citi vreo altă emoţie pe chipul lui. Gesturile lui erau nespus de sărace. Se temea deseori să - şi ridice şi privirea din pământ. Astăzi, pare mai abătut ca niciodată. Ţine în mână, strâns, un card. Era cardul pe care, cu ani în urmă, îşi transferase sufletul. Se ducea la sufletomat, cu gând să mai scoată o bucată de suflet, care să - l facă uman pentru încă o clipă. Atunci când a hotărât să -l lase acolo, era convins că e moţiile sunt o prostie, că oricum n -are nevoie de ele şi că e suficient să poată retrage, din când în când, câte o bucată, din contul inimii sale. În schimbul tranzacţiei, îi era dat să trăiască mai mult. Aşadar, a semnat contractul cu banca de suflete. Banca aceasta de suflete era pretutindeni. Niciodată nu puteai şti de ce suflet dai atunci când ridici...