Treceți la conținutul principal

Urmeaza statia Politehnica cu peronul pe partea stanga

Prima saptamana de facultate.Uhhhh.Antenutele mele hippie au receptat urmatoarele:

 1.Maaaaaan, it's crowded.Cand eu sunt pe ultima treapta si ma uit inapoi, ma simt de parca as fi in mijlocul unui musuroi de furnici robotizate

2.Mi-e greu sa nu ajung cu 10 min mai tarziu oriunde m-as duce.

3.E groaznic sa stai singur in camera de camin.Din ciclul "Sa ma mai uit pe peretele asta sau sa ma intorc si spre celalalt?"

 4.Mi-a luat 3 nopti sa ma obisnuiesc cu patul

5.Imi place la facultate so far.Suna bine ce ne-a zis profa de neuropsiho si desi cred ca o sa-mi blestem zilele la exam, e intr-adevar fascinant creierul uman

6.Sunt entuziasmata

7.Many hippie hippie stores

8.Radio.Rock non stop.Numai in Bucu

9.Teatru ieftin

10.Am concertele aproape ^_^

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Pate pe teatru

Scriu la persoana intai singular, uhhh, ahhhh, mi-am recapatat un strop de individualitate, asa ca o sa rup sirul postarilor abstracte, scrise in vreun moment de exces de zel sau ca tema la filosofie.Asadar, eu. Ultimul eveniment notabil recent a fost cu siguranta Festivalul National de Teatru "Jos Palaria" de la Bucuresti.Si nimic nu ar fi mai avut acelasi farmec daca nu am fi incurcat metroul de trei ori, daca nu am fi pierdut 40 de minute schimband metrouri, si desigur, repetitia de text din metrou la care a asistat un nene protejandu-si servieta la auzul tacanitilor alora cu geamantane vechi si roase in brate. "Anton Pavlovici e ocupat." "Cu ce?" "Moare." "Cum moare?" "Pai uite-asa, cum moare omul.Da capul pe spate, se lungeste, icneste o data scurt si moare.Unii spun ca ti-ar trosni si gatul, dar nu-i neaparat." ( expresia de pe fata ilustrului domn e de nedescris.) apoi apare eroic Jimmy "Caut Gara Nicol...

Tranzacţie eşuată

Aproape dintotdeauna,  pe -o strad ă cu viorele care creşteau din asfalt, trăia un omuleţ singuratic. Purta haine ponosite şi se -ndoia mereu de spate, la fiecare pas. Nu ştia să zâmbească şi nici nu puteai citi vreo altă emoţie pe chipul lui. Gesturile lui erau nespus de sărace. Se temea deseori să - şi ridice şi privirea din pământ. Astăzi, pare mai abătut ca niciodată. Ţine în mână, strâns, un card. Era cardul pe care, cu ani în urmă, îşi transferase sufletul. Se ducea la sufletomat, cu gând să mai scoată o bucată de suflet, care să - l facă uman pentru încă o clipă. Atunci când a hotărât să -l lase acolo, era convins că e moţiile sunt o prostie, că oricum n -are nevoie de ele şi că e suficient să poată retrage, din când în când, câte o bucată, din contul inimii sale. În schimbul tranzacţiei, îi era dat să trăiască mai mult. Aşadar, a semnat contractul cu banca de suflete. Banca aceasta de suflete era pretutindeni. Niciodată nu puteai şti de ce suflet dai atunci când ridici...